Dimensiunea morală a personalității

Morala era concepută incă din antichitate, ca măsură a dominării omului asupra propriului eu, un indice al măsurii în care omul este responsabil față de propria persoană, față de ceea ce face. Problema dominării omului asupra propriului eu presupune înainte de toate, controlul rațiunii asupra pasiunilor.

Morala este legată de caracter, de temperament. Dacă am delimita corpul, sufletul și rațiunea omului, atunci am putea afirma că morala reprezintă o caracteristică calitativă a sufletului lui. Cînd se spune despre un om că el este cu suflet, se are în vedere că el este bun, este gata să ajute la nevoie, și viceversa, cînd despre un om se zice că-i fără suflet, se presupune că acesta ar fi rău, crunt.

Dupd cum am menționat, viziunea cu privire la morală ca o determinarec alitativă a sufletului omenesc a fost fundamentată de Aristotel. Prin suflet, el înțelegea un principiu activ, volitiv și energic al omului, care se compune din două laturi: ralională și irațională. Totodată, sufletul reprezintă o interacțiune, o intrepatrundere și o sinteză a acestor două laturi. Principiul irațional caracterizează natura individului, forța lui vitală, capacitatea de a se impune pe sine in calitate de ființă unică. Rațiunea întruchipează capacitatea omului de a judeca despre lume în mod veridic, obiectiv și cumpătat.

Procesele iraționale decurg parțial independent de rațiune, dar totodată depind parțial de ea. Ele posedă un loc independent la nivelul vegetativ, și depind de rațiune în manifestările lor emoționale și afective, în tot ce este legat de plăceri și suferințe.

Afectele umane (pasiunile, dorințele) pot să se realizeze prin mijlocirea sau contrar voinței rațiunii. În primul caz, cînd pasiunile se află în concordanță cu rațiunea și omul acționează în mod conștient, putem vorbi despre o structură virtuoasă, perfectă a sufletului. În cazul al doilea, cînd pasiunile acționează în mod inconștient și domină individul, putem constata o structură vicioasă, imperfectă a sufletului.

Morala, in acest sens, a reprezentat întotdeauna un factor moderator, fiind mai aproape de ascetism, de capacitatea omului de a se limita pe sine, de a fi în stare, în caz de necesitates, să pună o stavilă în calea dorințelor sale naturale. Este vorba despre o abținere în privința afectelor, pasiunilor ce il indeamndă pe om să se iubească pe sine însuși. În toate timpurile și la toate popoarele, morala era asociată cu reținerea, iar printre facultățile morale, pe primul loc erau situate moderarea și curajul, care erau indicii ai faptului că omul poate să reziste fricii și pasiunilor trupești, care sînt niște chemări instinctive ale naturii sale animalice.

Din cele expuse mai sus putem conchide că ascetismul nu este o virtute morală, iar bogăția vieții senzoriale, un viciu moral. A domina pasiunile, a le dirija nu insearnnă a le înăbuși, pentru că pasiunile pot fi luminate, preadispuse spre a urma judecățile autentice ale rațiunii.

Aristotel considera ca un inceput al virtuțiilor nu rațiunea, ci mișcarea orientată a simțurilor. Dacă simțurile sînt orientate just, atunci, de regulă, rațiunea merge după ele, dar dacă izvorul virtuții este rațiunea, atunci simțurile, de cele mai multe ori, se împotrivesc rațiunii.

Conceperea perfecțiunii morale a personalitălii ca o interacțiune a principiilor rațional și irațional din individ, cind primul domină asupra celui de-al doilea, ne demonstreazează morala este o facultate pur omenească. Însă apare inevitabil o intrebare: în ce direcție orientează rațiunea, simțurile (pasiunile) sau, cu alte cuvinte, ce inseamnă a urma recomandările rațiunii? Oare un scelerat cumpărat care comite o crimă după un plan premeditat nu se călăuzește de rațiune? Din această cauză, o comportare rațională poate fi morală numai atunci cînd ea este îndreptată spre un scop perfect, un scop incontestabi (absolut) și recunoscut în calitate de bine suprem. Însă binele suprem este perceput de oameni în mod diferit. El este conceput la fel și de filozofi. Unii consideră binele suprem desfătarea, alții - folosul, ceilalli - dragostea față de Dumnezeu,s au bucuria cunoașterii etc. Însă toți sînt de acord că omul trebuie să tindă spre binele suprem, că în viața lui conștientă el trebuie să dispundă de un punct de sprijin absolut.

În același timp, omului, spre deosebire de animale, îi este caracteristică o particularitate- el nu este identic sie însuși, dar se află într-un proces perpetuu al devenirii, el tinde mereu să se depașească pe sine însuși. De regulă, omul este nemulțumit de sine, el vrea mereu mai mult decît are, tinde să fie mai mult decît este. De aceea, tendința spre perfecțiune este o particularitate distinctivă a omului. Raționalitatea omului se manifestă nu numai prin capacitatea îndreptată spre o activitate rațională, ci și prin faptul că această activitate este orientată în perspectivă, spre un scop suprem, desăvîrșit și ultim - idealul și perfecțiunea. Desigur, comportamentul cumpătat este îndreptat, inițial, spre binele suprem.

Însă apare inevitabil întrebarea; este in realitate rațiunea o dominantă însuflețită de tendința spre binele suprem? Tendința rațiunii de a se îndrepta spre binele suprem se manifestă prin voința bună. Noțiunea de voință bună, în calitate de indiciu specific al moralei, a fost fundamentată de Im. Kant, care vedea în voința bună un bine unic ai incontestabil.