Diplomația în România după 1989

1.Diplomatia. Aspecte generale.

Definită sintetic ca „ştiinţa raporturilor internaţionale”, diplomaţia cuprinde „întregul sistem de interese, care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni; ea are drept obiect siguranţa, liniştea, demnitatea lor respectivă şi scopul său direct, imediat, este, ori cel puţin ar trebui să fie, menţinerea păcii şi a bunei armonii între puteri”. Altfel spus, diplomaţia este ştiinţa, ori arta cunoaşterii, apropierii şi cooperării dintre popoare; ea reprezintă deci, „forma specifică şi normală de relaţii politice, economice şi culturale dintre naţiunile civilizate”.Istoria diplomaţiei se confundă cu începuturile istoriei civilizaţiei, dar despre o activitate diplomatică, în adevăratul sens al cuvîntului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia Statului. În prezent, când interdependenţa şi colaborarea dintre naţiuni au devenit condiţii primordiale pentru existenţa şi dezvoltarea civilizaţiei întregii omeniri, rolul diplomaţiei este deosebit.

Daca ar fi sa definim diplomatia,aceasta trebuie privita din perspective binomului stiinta/arta.Diplomatia ca stiinta se ocupa cu studierea relatiilor politico –juridice dintre state,iar diplomatia ca arta priveste administrarea afacerilor externe,aptitudinea de a ordona si conduce negocierile politice.

Binomul ştiinţa/artă este reluat de Guillaume de Garden,definind diplomatia ca: “stiinta raporturilor şi intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor".

Se observă legătura strânsă dintre diplomaţie şi ideea de „negociere", în acest sens, Harold Nicolson defineşte diplomaţia ca „folosirea tactului, subtilităţii şi îndemânării în orice negociere sau tranzacţie".

Întreţinerea de relaţii cu caracter permanent a condus la apariţia unor organe de stat cu competenţe specifice în domeniul relaţiilor externe:

- s-a format o categorie profesională distinctă;

- diplomaţia capătă caracterul de activitate oficială;

- „diplomatul" apare definit, din această perspectivă, ca „funcţionar public folosit în afacerile externe ale statului" (E. Satow).

In literature de specialitate contemporana diplomatia este definita ca “activitatea oficială a organelor de stat pentru relaţii externe şi în primul rând a diplomaţilor, desfăşurată prin negocieri, corespondenţă şi alte mijloace specifice, în scopul realizării obiectivelor de politică externă ale statului şi a apărării drepturilor şi intereselor statului (şi cetăţenilor săi) în străinătate.”

2. Evolutia diplomatiei

In evolutia sa,diplomatia a cunoscut trei faze si anume : perioada ambasadelor temporare (solemne), cea a ambasadelor coordinate de guverne prin intermediul unui department diplomatic central si perioada congreselor si conferintelor diplomatice.

Perioada ambasadelor temporare,(cea mai lunga) este specifica antichitatii si evului mediu,cand suveranii trimiteau ambasadorii la o curte straina numai cu prilejul incheierii tratatelor de pace,a aliantelor sau pentru omagierea unui eveniment important (nastere,casatorie,incoronare,etc).

Cea de-a doua faza caracterizeaza epocile moderna si contemporana,permanentizarea ambasadelor asigurand continuitatea relatiilor diplomatice.

Perioada congreselor si a conferintelor diplomatice este produsul epocii moderne ,fiind considerate o modalitate sigura de inlaturare a starilor conflictuale dintre state.

Un moment de rascruce in evolutia diplomatiei in reprezinta aparitia ambasadelor permanente ;acestea s-au nascut dintr-un ansamblu de circumstanţe, dintre care cele mai semnificative sunt următoarele: înlocuirea statului dezagregat şi a acţiunii de ierarhizare politică din Europa evului mediu prin centralizarea puterii (formarea marilor monarhii moderne Franţa, Spania, Anglia la mijlocul secolului al XVI-lea); ofensiva otomană în Orient; marile războaie ale Occidentului (Războiul de 100 de ani, Războiul „celor două roze”, războaiele italiene).

Armand-Jean de Richelieu a pus în centrul activităţii diplomatice, „interesul Franţei, afirmarea ţării sale în Europa şi în lume"; Cardinalul Mazarin a continuat activitatea diplomatică orientată de Richelieu; Klemens Lothar von Metternich a adus diplomaţia austriacă în atenţia Europei şi a lumii; Lordul Palmerston preciza „rolul şi locul diplomaţiei britanice”, atrăgând atenţia asupra faptului că „Războiul este un lucru mult prea complicat pentru a fi lăsat pe seama militarilor”; Benjamin Franklin a ştiut să câştige Cancelaria diplomatică a Franţei şi alte cancelarii diplomatice europene de partea luptei pentru independenţa coloniilor americane.

Din cele mai vechi timpuri, s-a recurs la diplomaţie pentru a aplana stările de tensiune şi conflict şi pentru a normaliza relaţiile dintre ţările respective. Henry Kissinger defineşte diplomaţia ca fiind „ajustarea diferendelor prin negociere”, proces posibil „numai în cadrul acelor sisteme internaţionale în care prevalează legitimitatea”.