Dispoziții contractuale în regulamentul Roma I

Regulamentul Roma I a intrat în vigoare la data de 17 decembrie 2009; acesta preia dispoziţiile din Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980, privind legea aplicării obligaţiilor contractuale, la care sunt parte toate statele membre al UE, inclusiv Marea Britanie şi Danemarca. Această Convenţie a intrat în vigoare la data de 1 aprilie 1991.

Convenţia de la Roma din 1980 reprezintă o “evoluţie logică a reglementării uniforme a conflictelor de legi după adoptarea de către ţările Comunităţii Europene a Convenţiei de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 asupra competenţei judiciare şi executării hotărârilor în materie civilă şi comercială.”

Prin adoptarea acestei convenţii din 1980 s-a urmărit obţinerea unei reglementări uniforme suple a conflictelor de legi în materia contractelor, în acelaşi timp, lăsându-se judecătorilor un larg câmp de apreciere. Convenţia de la Roma din 1980, prezentată spre semnare în data de 19 iunie 1980 şi intrată în vigoare la data de 1 aprilie 1991 este “rezultatul măsurilor necesare pentru buna funcţionare a Pieţei Unice.”

Adoptarea Convenţiei de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale a avut ca scop continuarea unificării legislaţiei statelor membre în domeniul dreptului internaţional privat, proces de unificare început prin elaborarea convenţiilor în această materie în cadrul Conferinţei de Drept Internaţional Privat de la Haga.

Convenţia de la Roma fixează un nou sistem de norme conflictuale, menit a înlocui pe cel instituit de legislaţia natională a statelor membre. Atunci când aplicarea unei dispoziţii a Convenţiei presupune trimiterea la un sistem legislativ naţional, acesta nu cuprinde şi normele conflictuale, ci numai normele materiale. Convenţia de la Roma nu aduce atingere aplicării altor convenţii internaţionale la care statul contractant este parte.

Convenţia de la Roma instituie principiul libertăţii de alegere de către părţi a legii aplicabile contractului (lex voluntatis) şi precizează derogările de la acesta, derogări care au ca scop asigurarea protecţiei părţii mai slabe în anumite contracte (contractele încheiate de consumatori, contractele de muncă), precum şi respectarea normelor de ordine publică ale forului. Convenţia fixează de asemenea normele conflictuale în materia încheierii contractelor (condiţii de fond şi formă), a interpretarii acestora, a executării obligaţiilor ce decurg din contractele valabil încheiate, a modurilor de stingere a obligaţiilor, a cesiunii de creanţă şi a subrogaţiei.

Curtea Europeană de Justiţie are competenţa de a statua, conform Protocolului privind interpretarea Convenţiei asupra Legii aplicabile obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnătura la Roma la 19 iunie 1980, asupra interpretării dispoziţiilor Convenţiei de la Roma, a Convenţiilor relative la aderarea altor state la Convenţie, a protocolului de interpretare.

Prezentarea conţinutului Regulamentului Roma 1

2.1. Generalităţi în alegerea legii aplicabile contractului

Art.1 al Regulamentului 593/2008 de la Roma, ca şi Convenţia din 1980 de la Roma defineşte domeniul de reglementare, şi anume obligaţiile contractuale, în situaţiile ce implică un conflict de legi, referindu-se practic la contractele încheiate după data de 17 decembrie 2009, dată la care regulamentul a intrat în vigoare. Nici convenţia din 1980, nici regulamentul din 2008 nu se aplică unor anumite domenii expres prevăzute, şi anume:

(a) aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice;

(b) obligaţiile rezultate din relaţii de familie şi din relaţiile care, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligaţii de întreţinere;

(c) obligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relaţiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum şi obligaţiile care decurg din testamente şi succesiuni;

(d) obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte instrumente negociabile, în măsura în care obligaţiile care decurg din astfel de instrumente negociabile derivă din caracterul lor negociabil;