Dobândirea Calitătii de Avocat

1. Consideratii introductive cu privire la profesia de avocat

Avocatii formează o profesie liberală organizată în barouri, fiecare barou fiind autonom si constituit pe lângă o instantă judecătoarească, de regulă pe lângă un tribunal.

Definitiile date de-a lungul timpului profesiei de avocat si reprezentantilor săi a evoluat concomitent cu evolutia profesiei.

Dcaă initial prin avocat se întelegea doar persoana care acorda un sprijin celui aflat în nevoie, în impas, în prezent notiunea de „avocat” are o sferă largă si o acceptiune deosebit de largă.

Preocuparea pentru definirea notiunii de „avocat” a existat încă din cele mai vechi timpuri, avocatul fiind considerat în principal persoana care îsi asistă clientul. Functia avocatului de a asista pe cineva aflat în nevoie este traditională si istorică, concretizată de la simplul sfat, consiliu, în formă scrisă sau vorbită, până la elaborarea si redactarea de acte, ajutorul dat în cursul unui proces, participarea la luarea unor măsuri procedurale, sustinerea pledoariei propriu-zise.

Definirea notiunii de „avocat” însă si a finalitătii existentei sale nu poate excede functiei de reprezentare a profesiei de avocat, functie care, din ce în ce mai mult se confundă cu însăsi notiunea în sine.

Functia de reprezentare a avocatului conferă un plus de sigurantă celui asistat care nu se mai află singur în fata normei de drept încălcate si care ocrotit fiind de aura celui îi este alături pierde din dezarmarea celui complet lipsit de apărare.

Este foarte adevărat că suportul juridic actual al functiei de asistare si reprezentare constă în contractul de mandat conferit avocatului, dar ceea ce este specific acestui mandat este împrejurarea că avocatul, mandatarul părtii, actionează ca si cum si-ar apăra propriile sale interese, în limitele legii, ale constiintei sale si ale pregătirii profesionale care trebuie să fie desăvârsită indiferent de clientul sau interesul apărat.

Aceste functii ale profesiei reprezintă de fapt o formă de concretizare a nobletei profesiunii de avocat si ele se materializează fără restrcitie teritorială, singurele reguli care se impun a fi respectate fiind cele legate de limita legii, de înăltimea constiintei profesionale, de calitatea omului avocat.

Ca terminologie, cuvântul care desemnează această profesie este în principal acela de „avocat”, fiind folosită însă si în forma arhaică sub denumirea de „advocat”

2. Conditiile de înscriere în avocatură

În acest sens, de-a lungul timpului, cerintele constante au fost: cetătenia română, vârsta de minimum 21 de ani, absolvirea unei facultăti de drept din România sau din străinătate si inexistenta conditiilor de nedemnitate cum ar fi: insolvabilitatea, săvârsirea de infractiuni contra proprietătii, demnitătii persoanei si moralei publice. Printre infractiunile mentionate se regăseau abuzul de încredere, atentatul la bunele moravuri, coruperea de minori, delapidarea, falsul, furtul, mărturia mincinoasă, tăinuirea, violul.

Lărgirea sferei infractiunilor ce atrag nedemnitatea reflectă preocuparea legiuitorului pentru prevenirea includerii în cadrul profesiei a unor persoane care ar compromite profesia. În acelasi timp, prevederea conform căreia nedemnitatea era operantă numai cu privire la aceia care fuseseră „condamnati ca autori, agenti provocatori sau complici la savârsirea uneia dintre infractiunile prezentate mai sus” oglindeste respectarea prezumtiei de nevinovătie.

Aceste aspecte, prevăzute pentru prima dată în Legea pentru constituirea corpului de avocati, adoptată în 1864, au fos reluate si dezvoltate în actele normative care au urmat.

Legea pentru organizarea corpului de avocati din 12 martie 1907 a instituit pentru prima dată incompatibiltătile profesiei de avocat cu difeite alte profesii cum ar fi aceea de comerciant, functionar public, militar, functii ecleziastice sau administrative, profesor la scoala primară.