Dobândirea și Pierderea Cetățeniei Române

1. Introducere

Organizarea concretă a statului nu se poate realiza decât în raport cu populaţia şi cu teritoriul. Populaţia îşi găseşte reflectare în ştiinţa dreptului constituţional sub aspectul cetăţeniei. Cetăţenia exprimă apartenenţa unei persoane la statul român.

În doctrina dreptului constituţional, noţiunea de cetăţenie are două sensuri principale:

-De a desemna acea instituţie juridică, care cuprinde normele ce reglementează acele relaţii sociale determinate de necesitatea asigurării deplinătăţii existenţei şi exercitării drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi legi, acelor persoane aflate într-o anumită legătură cu statul;

-Al doilea sens al noţiunii de cetăţenie vizează condiţia juridică sau statutul juridic al persoanei care are calitatea de cetăţean, statut creat prin anumite norme juridice.

În lucrarea Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I , Bianca Selejan-Guţan exprimă noţiunea de cetăţenie cu ajutorul următoarei definiţii:

„Cetăţenia poate fi definită ca acea situaţie juridică specială a persoanei fizice, situaţie ce rezultă din aparteneţa acelei persoane la un anumit stat, şi care îi conferă deplinătatea existenţei şi exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi legile statului respectiv.”

Art. 5, alin. 1 din Constituţie precizează că cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică. În extenso, cetăţenia română a fost reglementată prin legea nr. 21/1991, republicată M.Of. nr. 98/06.03.2000 (modificată şi completată de O.U.G. nr. 68/2002, aprobată prin legea nr. 542/2002, O.U.G. nr. 160/2002, aprobată prin legea nr. 165/2003, O.U.G. nr. 43/2003 aprobată cu modificări prin legea nr. 405/2003, legea nr. 248/2003), care conţine o definiţie concisă a acestei noţiuni prezentată în art. 1 alin. 1: cetăţenia română este legătura şi aparteneţa unei persoane la statul român.

Întreaga materie a cetăţeniei este guvernată de reguli de mare generalitate denumite principiile reglementării cetăţeniei române:

-Principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii apare consacrat, pe lângă prevederea cu caracter general din art. 16 al Constituţiei, şi art1 alin. 2 din Legea cetăţeniei;

-Principiul potrivit căruia cetăţenii români se bucură de protecţia statului român este înscris în art. 17 al Constituţiei şi în art. 1 alin. 3 al Legii cetăţeniei;

-Principiul potrivit căruia cetăţenia română nu poate fi retrasă celor care au dobândit-o prin naştere este înscris în art. 5 alin. 2 din Constituţia României;

-Principiul potrivit căruia numai cetăţenii români se bucură de toate drepturile recunoscute de Constituţie şi legi şi sunt ţinuţi să îndeplinească toate obligaţiile prevăzute de acestea (art. 37 din Legea cetăţeniei);

-Principiul potrivit căruia închierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor este consacrat de art. 3 al Legii cetăţeniei.

2. Dobândirea cetăţeniei române

Modurile de dobândire a cetăţeniei române se pot grupa în două mari categorii:

-Moduri de dobândire de drept a cetăţeniei;

-Moduri de dobândire a cetăţeniei prin act juridic individual.

2. 1. Modurile de dobândire de drept a cetăţeniei

Dobândirea de drept a cetăţeniei are loc atunci când, prin simpla producere a unui fapt material juridic, persoana devine cetăţean, fără a mai fi nevoie de intervenţia vreunui organ de stat.

În dreptul comparat au fost consacrate două mari sisteme privind dobândirea de drept a cetăţeniei:

-Un sistem care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui). Determinantă în cadrul acestui sistem este legătura de sânge a copilului cu părinţii săi. În acest caz, simpla dovadă că părinţii sau chiar numai unul dintre ei are o anumită cetăţenie, este suficintă pentru dobândirea cetăţeniei de către copil, fără a fi necesară emiterea vreunui act juridic în acest sens

-Un al doilea sistem care are la bază principiul jus loci sau jus soli (dreptul locului). Acest sistem are ca element determinant pentru dobândirea de drept a cetăţeniei teritoriul statului unde se produce naşterea. Cetăţenia copilului va fi cea a statului pe teritoriul căruia s-a născut, chiar dacă părinţii au o altă cetăţenie.

Legea cetăţeniei române a adoptat sistemul dreptului sângelui. Pe baza acestu principiu pot fi deosebite următoarele moduri de dobândire de drept a cetăţeniei române: naşterea şi adopţia. De asemenea, mai trebuie luate în considerare şi cazul special al cetăţeniei copilului găsit pe teritoriul României şi situaţia dobândirii de drept a cetăţeniei române ca efect al schimbării cetăţeniei părinţilor.

2.1.1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere

Art. 5 al legii cetăţeniei reglementează în alin. 1 situaţia cea mai frecventă, şi anume aceea a dobândirii cetăţeniei de către copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi cetăţeni români: „Copiii născuţi pe teritoriul României, din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români”. În alin. 2, legea reglementează două situaţii speciale, şi anume:

- copilul s-a născut pe teritoriul României, dar numai unul din părinţi este cetăţean român;

- copilul s-a născut în străinătate, dar unul sau ambii părinţi au cetăţenia română:

„Sunt, de asemenea, cetăţeni români cei care:

a) s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român;

b) s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română.”

2.1.2. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

Art. 6 al legii nr. 21/1991 prevede că „cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani”. În acest caz, cetăţenia română se dobândeşte ca o consecinţă de drept a încheierii actului adopţiei, fără a fi necesară o manifestare de voinţă specială în acest sens. Acest lucru are la bază concepţia potrivit căreia instituţia adopţiei urmăreşte încadrarea cât mai deplină a adoptatului în familia adoptatorilor.

Legea reglementează şi situaţia în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român: ”În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia.” De asemenea, dacă adopţia se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetăţean român, minorul dobândeşte cetăţenia adoptatorului.