Drept Administrativ - Nulitatea Actului Administrativ

I. Noţiunea de nulitate

Legalitatea reprezintă un principiu fundamental care stă la baza dreptului administrativ şi căruia i se subordonează acţiunea administraţiei publice.

Administraţia publică, supusă rigorilor acestui principiu, atât sub latura ei materială, cât şi sub cea formală, trebuie să se întemeieze pe lege, identificată cu noţiunea de drept, care reprezintă o bază de referinţă în aprecierea acesteia. Legalitatea presupune ca acţiunea administraţiei să ţină seama de două elemente: obligaţia de conformare la lege şi obligaţia de iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii. În temeiul acestui principiu, administraţia urmează a se supune legii, conformându-se acesteia şi neputând acţiona în afara ei.

Pentru ca acest principiu aplicat la activitatea administraţiei de stat sa fie o realitate, este necesar ca actele de violare a legilor şi a altor acte normative să determine aplicarea unor sancţiuni juridice chiar dacă sunt săvârşite de organele administraţiei de stat. Viciile de nelegalitate reprezintă cauza pentru care se aplică sancţiunea stabilită de lege care, în concret, atrag fie nulitatea fie inexistenţa actului administrativ. Sancţiunea reprezintă, aşadar, efectul existenţei viciului de ilegalitate, anularea şi revocarea constituind modalitaţi efective de aplicare a sancţiunii.

Noţiune importată din dreptul privat, nulitatea actelor administrative nu reprezintă un subiect tranşat în materie, atât legiuitorul, cât şi doctrina şi jurisprundenţa părând a-l utiliza mai degrabă haotic decât ca pe un sistem coerent, motiv pentru care vom prezenta în continuare teoriile doctrinare cu privire la nulitate.

II. Teorii doctrinare ale nulităţii

Naşterea mai multor teorii care nu sunt în acord are la baza problematica justificării mai multor tipuri de nulităţi în dreptul administrativ. Doctrina civilistă operează cu clasificarea nulitate absolută - nulitate relativă, după cum interesul protejat este unul public, respectiv privat, această diferenţiere manifestându-se în plan juridic pe mai multe nivele; bunăoară persoana care poate invoca nulitatea, confirmarea nulităţii, termenele de prescripţie.

O primă teorie al cărei fundament este bazat pe ideologia comunistă este cea monopartită. Există un singur tip de nulitate, un singur regim juridic. Doctrina actuală nu o aminteşte însă, probabil tocmai datorită fundamentului său. Această teorie nu ar trebui exclusă dat fiind carecterul dinamic al dreptului administrativ; cândva s-ar putea ca nulitatea să constituie singura sancţiune care afectează actul administrativ .

Teoria bipartită are la bază clasificarea nulităţii specifică dreptului civil, fără însă ca noţiunile să aibe acelaşi sens şi în dreptul administrativ. Adepţii acestei teorii operează cu conceptele de nulitate absolută – nulitate relativă, respectiv acte nule – acte anulabile. Cele două tipuri de nulităţi se diferenţiază după cum afectează sau nu prezumţia de legalitate de care se bucură orice act administrativ: actul nul este lovit de un viciu atât de grav, încât nu beneficiază de această prezumţie, în timp ce actul anulabil produce efecte juridice până la anularea lui de către organul competent . Practic spus, nulitatea absolută intervine când se încalcă o condiţie de legalitate de mare importanţă (de fond), stabilită în concret, în funcţie de dispoziţiile normelor juridice care conturează regimul juridic al actului administrativ în discuţie. Anulabilitatea (nulitatea relativă) intervine pentru nerespectarea unei condiţii de legalitate de mică importanţă (de formă).

Criticile aduse acestei teorii au o argumentare solidă: admiterea existenţei unui tip de nulitate ce nu trebuie pronunţată de niciun organ – administrativ sau judiciar- contravine logicii Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: dacă o persoană este lezată printr-un act lovit de o asemenea nulitate, mai este necesar sa se adreseze instanţei de contencios admnistrativ?