Drept canonic - relația dintre biserică și stat de-a lungul timpului

Raportul dintre politică şi religie a fost mult timp in centrul gândirii politice și incă mult timp va mai fi așa chiar dacă în prezent se spune că biserica nu se mai implică in treburile statului. O legătură între dimensiunea politică şi cea religioasă a fost observată în toate epocile, puterea religioasă neputând să se abtină să nu îmbrace o dimensiune politică iar puterea politică rareori a putut să refuze ajutorul acordat de biserică.

1. Primele secole crestine.

Primii adepți ai creștinismului au considerat religia lor una specială, nici nu au acceptat cultul împăratului. Ei erau convinși că există un singur Dumnezeu și doar lui trebuiau să i se închine. Să nu se înteleagă prin aceasta că respingeau puterea civilă, creștinii doar proclamă ascultarea față de Dumnezeu și nu față de oameni în problemele religioase. Așa a luat naștere un conflict între creștinism și autoritățile imperiale, cu împăratul care pretindea un cult al personalității de la toți cetățenii. Astfel restrictul lui Traian din anul 113 a fost prima lege imperială care i-a condamnat pe creștini pentru simplul fapt că sunt creștini. Dacă erai creștin săvârșeai un delict că refuzai cultul împăratului. Cei care au urmat după Traian au intensificat măsurile împotriva creștinismului, persecutând noua religie mai întâi la nivel local, regional, iar în secolul al treilea extinzând persecuțiile în tot imperiul. Cel mai aprig persecutor a fost Dioclețian, care, la începutul secolului al IV-lea, a emanat mai multe edicte contra creștinilor, însă acestea nu au produs efectul dorit, ca și toate măsurile antecesorilor săi. Odată ce a fost văzut eșecul politicii anticreștine, în anul 311 Galeriu emană primul edict de toleranță a creștinilor. După acesta a urmat celebrul Edict de la Milano al lui Constantin cel Mare prin care oamenilor le-a fost lăsată libertatea de a urma religia preferată. În afară de recunoașterea oficială a creștinismului ca religie în cadrul celorlalte religii ale imperiului, se observă și o favorizare a noii religii, a credincioșilor laici și a clerului. Edictul mai stabilea și restituirea bunurilor confiscate creștinilor în timpul persecuțiilor. Preoții sunt scutiți de activitățile publice instituite de autoritățile municipale. Orice persoană poate să lase un testament în favoarea Bisericii; se ia inițiativa de a construi biserici în tot imperiul, episcopii pot înființa tribunale unde să judece nu numai cauze canonice, bisericești, dar și cauze civile, laice. Monograma lui Hristos apare pe steaguri și pe monede. În planul pur religios, cultul zeului Soare este înlocuit cu cel al Lui Isusu Hristos, mort și înviat, cult celebrat de ziua Domnului, adică duminica. Este interzisă folosirea crucii ca instrument de supliciu și de moarte. Statul a început să aprecieze rolul pe care îl juca creștinismul în Imperiu. Perioada constantiniană a fost decisivă pentru timpurile ce au urmat. În această perioadă s-au pus bazele relațiilor dintre Biserică și Stat. Religia a fost văzută ca un instrument de menținere a unui anumit statu-quo politic și religios, moral. Biserica și religia sunt o instituție si un mijloc pentru realizarea unității politice a imperiului. Oamenii Bisericii trebuie să invoce bunăvoința cerului pentru binele și siguranța, stabilitatea imperiului. În mentalitatea generală a bazileilor, moștenită din tradiția romană republicană sau imperială, Biserica este considerată ca un instrument pentru realizarea unui scop suprem, politic și religios, al cărui garant principal este împăratul. Așa se naște cezaropapismul, care nu este rezultat al unor ambiții nemăsurate ale împăraților din Constantinopol, ci mai mult o continuare a modului de a gândi și de a acționa al Imperiului Roman. Biserica este o componentă în administrația publică imperială. Nu există un sistem doctrinar care să respingă autoritatea bisericească sau sa afirme superioritatea Statului asupra Bisericii, ci este vorba de antrenarea Bisericii in politica religioasa imperială. Religia este considerată ca un instrument foarte eficace pentru realizarea scopurilor împăratului și este tratată ca atare, apărată ca orice altă instituție utilă statului dar și controlată pentru a corespunde întru totul politicii imperiale. Din acest punct de vedere înțeleg Constantin cel Mare și succesorii săi să sprijine dar și să controlezi Biserica, care urma să devină o Biserică a imperiului. Constantin cel Mare nu avea un model al relațiilor dintre Biserică si Stat, care să îi permită să conștientizeze independența Bisericii, căile si mijloacele proprii pentru realizarea scopului ei. El înțelege să sprijine Biserica, să îi apere doctrina, să intervină în numirea episcopilor, în organizarea și funcționarea diecezelor și episcopii bineînțeles ca au acceptat acest fapt, cuceriți de mirajul acestui împărat, pentru că împăratul a decretat încetarea persecuțiilor și nu numai că a legalizat religia creștină dar s-a angajat să o apere și să o promoveze. Într-un prim moment, episcopii n-au realizat pericolul acestei ingerințe a împăratului în problemele Bisericii, chiar mai mult, l-au considerat ca pe unul dintre apostoli.