Drept Comunitar - Izvoarele Dreptului Comunitar European

În literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a izvoarelor dreptului comunitar. Unii autori clasifică aceste surse în urmatoarele categorii:

- tratate instituind comunităţile;

- dreptul derivat ;

- dreptul internaţional;

- principiile generale de drept şi respectarea drepturilor

omului.

Alţi autori stabilesc tot patru categorii de surse, ale dreptului comunitar, acestea fiind:

- tratate constituind comunităţile ;

- tratatele subsidiare ;

- legislaţia secundară ;

- deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de

Curtea de Justiţie.

Într-o altă opinie, aceste surse sunt categorisite astfel:

- tratate instituind comunităţile, protocoalele, convenţii

şi acte adiţionale, tratate de modificare a acestora,

acorduri ale statelor membre între ele sau cu terţe state;

- actele legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare

în baza tratatelor, inclusiv decizii ale Curţii de Justiţie;

- jurisprudenţa Curţii de Justiţie;

- principiile generale de drept derivând din constituţiile

şi legile statelor membre, din acordurile internaţionale

şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului .

Conform unei alte opinii, sursele dreptului comunitar sunt:

- tratatele constitutive;

- principiile generale ;

- actele unilaterale cu forţă obligatorie.

Conform unei alte opinii dreptul comunitar European are două mari categorii de izvozre:

- scrise;

- nescrise;

În cadrul izvoarelor scrise se face delimitarea între drept comunitar primar (principal) şi secundar (derivat).

Izvoarele scrise ale dreptului comunitar european

Constituie, cu titlu de exemplu, acte de drept comunitar primar:

- Tratatul de la Paris de constituire a CECO (TCECO) din 18 aprilie 1951

- Tratatul de la Roma de constituire a CEEA (TCEEA) din 25 martie 1957

- Tratatul de la Roma de constituire a CEE (TCEE) din 25 martie 1957

- Convenţia de instituire a unor organe comune pentru CECO, CEEA şi CEE din 25 martie 1957

- Tratatul de fuziune a consiliilor şi comisiilor comunităţilor europene din 8 aprilie 1965 (Tratatul de fuziune)

- Protocolul asupra unor drepturi ale comunităţilor europene din 8 aprilie 1965

- Protocolul privind compoziţia Curţii Europene de Justiţie a CEE din 17 aprilie 1957

- etc

Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene. Acestea reprezintă categoria surselor de cea mai mare importanţă în ordinea juridică comunitară, întrucât toate celelalte surse trebuie să se subordoneze acestora. Ele cuprind în primul rând cele trei tratate de bază, prin care s-au constituit Comunităţile, respectiv: Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (C.E.C.O.) şi tratatele de la Roma din 25 martie 1957 (C.E.E. şi C.E.E.A.).

Structura tratatelor fundamentale reflecta domeniile de competenţă ale Comunităţii şi respectiv dezvoltarea acestora pe măsura evoluţiei procesului de integrare. Astfel, tratatul de la Paris cuprinde patru titluri ce include: Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, Instituţiile Comunităţii, Dispoziţiile Economice şi Sociale ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi Dispoziţiile Generale. În structura Tratatului ce instituie Comunitatea Economică Europeană sunt cuprinse şase părţi şi anume :Principiile, Fundamentele Comunităţii, Politicile Comunităţii, Asocierea ţărilor şi a teritoriilor de peste mare, Instituţiile Comunităţii şi Dispoziţiile generale şi finale.

Prioritatea tratatelor constitutive faţă de alte izvoare ale dreptului comunitar. Tratatele constitutive au un loc prioritar în sistemul izvoarelor dreptului Comunităţilor europene. Dacă textele care formează ansamblul dreptului comunitar primar trebuie să fie considerate în mod global, această necesitate nu exclude constatarea unei ierarhii materiale între dispoziţiile lor (caracterul fundamental din anumite articole) sau între ele (superioritatea tratatelor asupra actelor de aderare, de exemplu).

Tratatatele constitutive se impun tuturor subiectelor de drept comunitar şi nu vor face obiectul nici unui control contencios, nici unei derogări neautorizate de ele. Curtea a subliniat, just, că “regulile relative la formarea dorinţei instituţiilor comunitare sunt stabilite de tratat (CEE) “ şi “că ele nu sunt la dispoziţia nici a statelor membre, nici a instituţiilor”

Tratatele prevalează asupra tuturor actelor de drept comunitar derivate. Diverse căi de drept permit punerea în cauză a actelor care nu recunosc această prioritate. Tribunalul de primă instanţă al Comunităţilor europene a amintit faptul că “în ceea ce priveşte principiile care guvernează ierarhia normelor, acordarea unei scutiri prin intermediul unui act de drept derivat nu ar putea, în afara oricărei dispoziţii a tratatului care o autorizează, să deroge de la o dispoziţie din tratat”

Durata tratatelor constitutive . Chiar dacă Tratatul CECA a fost încheiat pentru 50 de ani, Tratatele de la Roma sunt încheiate pe o perioadă nelimitată, ceea ce pare să traducă dorinţa autorilor lor de a evidenţia caracterul de angajament irevocabil. După cum s-a văzut relativ la Tratatul asupra Uniunii Europene, această situaţie juridică este incontestabilă. Nu este prevăzută nici procedura de denunţare a tratatului, nici procedura de excludere a unui stat. Curtea a subliniat caracterul definitiv al limitării drepturilor suverane ale statelor.

Acordurile de aderare. Acordurile de aderare a unor state la Comunităţi reprezintă a treia categorie, respectiv Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii (22 ianuarie 1972), Tratatul şi actul de aderare al Greciei (28 mai 1979); Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984), Tratatul şi actul de aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie 1985). Dispoziţiile acestor documente se încorporează în tratatele constitutive. Actele de aderare, multiple şi de natură diversă care adaptează şi completează tratatele anterioare, sunt, de asemenea, izvoare primare ale dreptului comunitar. Aici avem în vedere actele referitoare la aderarea la Comunităţile europene a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973; actele referitoare la aderarea Republicii Elene la Comunităţile europene, din 24 mai 1979, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981; actele relative la aderarea Regatului Spaniei şi Republicii Portugheze, din 12 iunie 1985, precum şi cele care au urmat până în anul 1995; Actul unic European, semnat la Luxemburg şi la Haga în 17 şi 28 februarie, intrat în vigoare în iunie 1987, care nu se limitează la a modifica cele 3 tratate institutive şi să completeze Tratatul C.E.E., ci dă şi o bază juridică Consiliului European şi cooperării politice europene.