Drept Constituțional și Instituții Politice

1.Introducere

Constituţia României este legea fundamentală a statului român care reglementează, printre altele, principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi autorităţile publice fundamentale. Actuala Constituţie a României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

Constituţia a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei României, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, lege intrată în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României.

În istoria constituţională a României regăsim şapte legi fundamentale adoptate la interval diferite de timp. Debutul primei Constituţii româneşti se regăseşte în anul 1866, chiar dacă au existat şi alte reglementări normative, cu character general, anterior acestui an, intrarea în vigoare a primei legi supreme este raportată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Primele două constituţii au avut un caracter profund democratic,cuprinzând libertăţi, care nu se regăseau nici în alte documente similare ale vremii, la nivel european. Cea de-a treia a creat cadrul unui regim autoritar al monarhiei, cu puţin înaintea ultimului război mondial, iar următoarele trei au fost specifice perioadei comuniste. Legea supremă actuală se încadrează pe linia primelor constituţii, şi a fost supusă unor modificări la 12 ani de la intrarea ei în vigoare.

2. Constituția din 1864

Constituția din 1864, denumită oficial Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, a fost un act cu caracter pur constituțional, adoptat în anul 1864 la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A fost în fapt prima Constituție a României. În ciuda numelui, actul nu mai urmărea prevederile Convenției ci mai degrabă îi schimba radical sensul. Pentru aprobarea ei s-a organizat un plebiscit între 10/22 și 14/26 mai. Pentru „da” au fost exprimate 682.621 de voturi, 1.307 voturi pentru „nu” și 70.220 abțineri.

A fost în vigoare până la adoptarea Constituției din 1866.

3. Constituţia din 1866

După abdicarea la 11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza, atât liberalii, cât şi conservatorii înclinau, majoritatea, pentru aducerea unui prinţ dintr-o dinastie străină pe tronul României, fapt ce ar fi garantat siguranţa stabilităţii politice şi sociale.

Astfel, s-a perfectat aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care era văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea şi înrudit şi cu regele Prusiei. Carol a acceptat propunerea la 25 aprilie 1866, obţine acordul tatălui său, regele Prusiei şi al cancelarului Bismarck pentru plecarea către România. Prinţul a călătorit până la Turnu Severin folosind un paşaport fals, din cauza conflictului dintre Austria şi Prusia. El a fost însoţit pe parcursul călătoriei sale de Ion C. Brătianu. La 10 mai 1866, Carol I a intrat în Bucureşti, fiind proclamat domn de către Adunarea Legislativa, în clădirea Mitropoliei. Cu o lună înaintea venirii lui Carol I, fusese aleasă Adunarea Legislativă, care s-a transformat după venirea acestuia în Adunare Constituantă. Această Adunare Constituantă avea rolul de a discuta şi a vota proiectul unei Constituţii. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866.

Constituţia din 1866 este prima constituţie propriu-zisă a României, adoptată după modelul Constituţiei Belgiei din 1831. Constituţia a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind cea mai longevivă constituţie (1866-1923) şi cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I. Ea a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866.

A fost prima constituţie elaborată fără concurs străin şi fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenţei, făcând abstracţie de suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru evoluţia statului român pe baze moderne şi democratice.

Constituţia din 1866 şi-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a Constituţiei din 1923.ulgată de domn la 1 iulie 1866.

4. Constituția României din 1923

Constituția din 1923 este Constituția României adoptată după Marea Unire. A fost în vigoare până la adoptarea Constituției din 1938. A fost repusă în vigoare în 1944 până la 30 decembrie 1947, când a fost proclamată republica.

Potrivit Constituției din 1923, România era o monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constituția unificării, cum mai e numită, consfințește realizarea României Mari și are la bază constituția din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, 78 s-au păstrat din cea de la 1866. Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezinta elementul cheie al vieții politice. El exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate (acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament). Parlamentul constituia puterea legislativă în cadrul regimului democratic. El era bicameral (Senatul și Adunarea deputaților) și avea rolul de a vota legile, de a le abroga și avea drept de control asupra activității guvernului.

5.Constituţia României din 1938

Premisele istorice ale acestei constituţii trebuie căutate în desfăşurarea vieţii social economice şi politice în perioada de 15 ani scursă de la adoptarea constiuţiei precedente.În condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea instaurează dictatura personală la 10 februarie 1938.Consacrarea juridică a dictaturii regale este realizată prin noua constituţie. Proiectul este supus la 24 februarie plebiscitului. Constituţia este promulgată la 27 februarie şi publicată la 28 februarie 1938.

Dispoziţiile constituţiei consacra dictatura regală şi exprima în acelaşi timp tendinţa de restrângere a drepturilor şi libertăţilor democratice. Este seminificativ faptul că titlul doi începe prin a prevedea datoriile cetăţenilor. Constituţia interzice propovăduirea schimbării formei de guvernamânt, împartirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, interzice şi lupta de clasă. Ea apară proprietatea cuprinzând dispoziţii asemănătoare cu cele existente în constituţiile precedente.