Drept funciar

A.STRUCTURA PROPRIETĂȚII AGRARE ȘI EXPLOATAȚIA AGRICOLĂ ÎN PERIOADA 1863-1945

1.PRINCIPALELE ACTE DE REFORMĂ ÎN PERIOADA 1863-1945

1.1.Considerații preliminare

Structura proprietății agrare în România la sfârșitul secolului XIX dar mai cu seamă în perioada interbelică a fost determinată de principalele reforme agrare care au avut loc.

Până la începutul secolului al XlX-lea toate terenurile agricole din Moldova și Țara Românească erau considerate din punct de vedere juridic, sub jurisdicție domnească.

Suprafețele agricole stăpânite de boieri acordate acestora drept răsplată pentru serviciile aduse domnitorilor, erau denumite moșii acestea incluzând și satele cu locuitorii lor.

Țăranii liberi dețineau o parte din terenurile agricole dar dreptul lor de proprietate trebuia să fie atestat prin documente eliberate de cancelaria domnească.

Ca și în cazul moșiilor, o mare parte din suprafața agricolă existentă în cele două principate se afla în stăpânirea mănăstirilor ca urmare a unor danii făcute de domnitori.

Era o perioadă când nu existau reglementări clare privind separarea proprietăților funciare domnești de cele ale statului. Acestea apar odată cu adoptarea Regulamentului Organic, începând cu anul 1830.

Și în acea perioadă înstrăinarea domeniilor statului era numai parțială, iar hotărârea de înstrăinare trebuia să fie fundamentată și conformă unor rațiuni superioare de stat. Tot astfel, operațiunea trebuia să se facă în folosul statului.

1.2.Reforma din 1863. Secularizarea averilor mănăstirești

În decembrie 1863, prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstirești,toate averile mănăstirești din România, sunt și rămân, conform art. 1 din această lege, „averi ale Statului”.

Prin această reglementare vechea noțiune de „domeniu al Statului” este înlocuită cu cea de „avere a Statului”. La acea dată, suprafața agricolă deținută de mănăstiri reprezenta cca. 25% din suprafața agricolă totală a țării, la care se mai adăuga și suprafața ocupată de păduri și bălți..Prin acest act normativ suprafața care a intrat în proprietatea statului român a fost de 2,5 milioane ha, ceea ce a făcut posibilă împroprietărirea țăranilor în timpul domniei lui Alexandru Ioan-Cuza.

1.3.Legea rurală nr. 14 din 26 august 1864

Prin această lege considerată ca fiind foarte importantă, în condițiile istorice date, s-a expropriat o parte din proprietatea moșierească și din averea statului ce cuprindea și cele 2,5 milioane ha. provenite din secularizarea averilor mănăstirești. Din punct de vedere economic și social, Reforma agrară din 1864, care mai este denumită și Reforma domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a rezolvat o serie de probleme, în special pe cele legate de proprietatea funciară a țărănimii împroprietărite contribuind, în mare măsură, la ameliorarea structurii de proprietate în cele două principate.

Și după Reforma din 1864 statul a cedat în continuare din domeniile sale unele suprafețe de teren agricol pentru împroprietărirea țăranilor. în acest sens menționăm următoarele acte normative:

a) Legea pentru înstrăinarea unei părți din domeniile Statului din 15 iulie 1866 lege modificată succesiv în anii 1868, 1873, 1875, 1866- prin care s-au pus în vânzare domeniile care aveau un venit de 500 de galbeni anual precum și domeniile pe care locuitorii doreau să le cumpere;

b) Legea din anul 1878 care a prilejuit noi împroprietăriri din domeniile Statului în suprafață de 228.000 ha;

c) Legea din 12 aprilie 1881 pentru vânzarea bunurilor statului (modificată în anul 1884), ce a avut ca obiect scoaterea în vânzare a moșiilor a căror arendă trecea de 20.000 lei anual și care nu aveau suprafața ocupată de pădure mai mare de 100 ha. Beneficiarii acestei legi nu puteau fi decât cetățeni români, mărginași, muncitori agricoli, însă suprafața de teren agricol vândut a fost nesemnificativă - numai 23.000 ha;

d) Legea din 7 aprilie 1889 pentru vânzarea în loturi a unei părți din moșiile statului și răscumpărarea embaticurilor (modificată în anul 1896).1 în baza acestei legi s-au vândut cca. 526.000 ha.

Statisticile arată că, în perioada 1864-1906 au avut loc vânzări din domeniile Statului în suprafață de cca. 1.550.000 ha. Astfel, în ajunul primului război mondial, statul rămăsese cu cca. 350.000 ha teren cultivabil. Sub aspectul exploatației, terenurile ce aparțineau domeniilor Statului erau exploatate prin sistemul de arendare astfel că. în 1907, cca. 93% din suprafață era arendată, iar restul de 7% era lucrat în regie proprie. Legat de acest aspect evidențiem faptul că, potrivit sistemului de arendare, de veniturile astfel obținute trebuia să dispună numai „națiunea română” iar beneficiarii arendării trebuiau să fie numai „asociațiunile agricole”,Hașdeu scria acum că: „Statul trebuie să aibe în fiecare județ o moșie menită a deveni model (adică o exploatație cu o suprafață de teren agricol mai mare) pentru regiunea limitrofa, influențând, astfel, în bine, transformarea satelor din punct de vedere intelectual, igienic și economic” recomandând ca „arendarea să se facă prin emfiteoză, pe termen lung, de 99 ani, ceea ce oferă arendașilor sentimentul de proprietar, cu toate consecințele pozitive pentru părți”.