Drept penal - vinovăția

NOTE INTRODUCTIVE

Articolul 17 din Codul Penal defineşte infracţiunea ca fiind “fapta care prezintã pericol social, sãvârşitã cu vinovãţie, şi prevãzutã de legea penalã”.

Astfel în noţiunea de infracţiune se reţine ceea ce este esenţial pt fapta: pericolul social, vinovãţia şi prevederea în lege.

Conceptul de faptă poate consta atât într-o acţiune, cât şi într-o inacţiune.

Astfel, acţiunea reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea făptuitorului prin care acesta îşi mobilizează energia pentru a face ceva, pentru a produce o modificare în realitatea ce îl înconjoară. (spre exemplu lovirea este o acţiune).

Inacţiunea constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. (ex : nehrănirea unui copil de vârstă fragedă şi provocarea acestuia unor dureri cauzate de lipsa hranei reprezintă infracţiune prin omisiune, adică prin inacţiune. ).

În vechiul cod penal infracţiunile erau împărţite în 3 categorii: crime, delicte şi contravenţii. Codul Penal francez , ce a reprezentat sursă de inspiraţie pentru cel românesc, a păstrat în art. 1 această clasificare, în timp ce românii au modificat-o în sensul că, ultima categorie, contravenţiile, nu mai reprezintă o categorie de infracţiuni, ci un mijloc punitiv de natură administrativă.

Latura subiectivă a infracţiunii, este o anumităatitudine psihică a subiectului faţă de faptă şi urmările sale, care precede şi însoţeşte săvârşirea faptei antisociale sub forma vinovăţiei penale.

Definită astfel, noţiunea de element subiectiv ne trimite, aşadar, la o alta, anume la noţiunea de vinovăţie, care este explicată într-un mod aproape identic, cu singura deosebire că aceasta din urmă (vinovăţia) ar privi nu una, ci toate formele şi modalităţile vinovăţiei; se susţine, cu alte cuvinte, că noţiunea de vinovăţie ar constitui o noţiune generală, care o include în sine pe aceea de element subiectiv (forma de vinovăţie cerută pentru existenţa unei infracţiuni determinate).

Vinovăţia penalăreprezintă acea atitudine mentalăcu caracter antisocial a persoanei ce săvârşeşte o faptă periculoasă prevăzută şi pedepsită de lege, care fie cã a avut în momentul conceperii şi executării ei atât capacitatea şi posibilitatea de a se exprima liber, cât şi înţelegerea semnificaţiei antisociale a faptei comise şi a urmărilor acesteia, fie că deşi nu a avut nici reprezentarea faptei şi nici a urmãrilor acesteia, putea şi trebuia să şi le reprezinte în condiţiile unei atitudini normal diligente.

Într-o altă definiţie, prin vinovăţie penală se înţelege acea atitudine psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări .

ELEMENTELE VINOVÃŢIEI

Vinovăţia penală presupune existenţa cumulativă a doi factori: intelectiv şi volitiv. Factorul intelectiv presupune alegerea liberă a uneia dintre două sau mai multe opţiuni posibile cât şi adoptarea unei atitudini de urmărire activă sau de aşteptare a unei finalităţi precis determinate în condiţiile întregii desfăşurări a faptei sãvârşite cu reprezentarea conţinutului ei antisocial şi prevederea urmărilor acesteia.

Prin urmare, factorul intelectiv sau conştientul, fiind acela care girează întregul proces opţional, decizional şi acţional al infractorului implică nu numai înţelegerea, prin reprezentare şi prevedere a faptei comise sub raport fizic, uman şi social, ci şi asumarea conştientă a tuturor consecinţelor ce decurg din aceasta în planul răspunderii penale. Spre exemplu, persoana care, afirmã şi pretinde cã deţine probe despre un funcţionar public că a luat mită, înţelege că lezează prestigiul şi demnitatea funcţionarului şi că dacă fapta imputată ar fi adevărată ar atrage răspunderea penală a funcţionarului; totodată, prin publicare, acesta îşi asumă răspunderea pentru consecinţele faptei sale faţă de funcţionar, cât şi faţă de ea într-un eventual proces penal pentru calomnie dacă ceea ce a afirmat nu se şi probează în instanţă.

În cazul vinovăţiei sub forma culpei cu previziune, când făptuitorul deşi lucrează cu reprezentarea şi prevederea rezultatului, speră în mod uşuratic că datorită unor împrejurări obiective sau subiective va preîntâmpina rezultatul negativ, factorul volitiv este marcat de nesăbuinţa evaluării faptei în perspectiva desfăşurării şi consecinţelor sale. Pe de altă parte, în cazul culpei propriu-zise, când făptuitorul nu întrevede consecinţele faptelor sale, datorităatitudinii sale nesocotite, neglijente, factorul intelectiv este compromis de o atitudine mentală specifică nesocotinţei şi neglijenţei.

Factorul volitiv reprezintă facultatea psihică prin care individul îşi mobilizeazã şi orientează conştient energiile fizice, mentale şi disponibilităţile afective în vederea trecerii la acţiune şi susţinerea acesteia conform scopului urmărit.

Pentru a funcţiona în mod deplin, factorul volitiv trebuie să acţioneze în mod liber şi nu sub determinarea unor constrângeri exterioare, de natură a imprima individului o conduită străinăşi nedorită de acesta.