Drept Procesual Civil Aprofundat

Noţiunea şi importanţa popririi

Poprirea este acea formă a executării silite indirecte prin care se valorifică sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului urmărit de către o terţă persoană, creditorul subrogându-se în mod condiţionat şi provizoriu în drepturile acestuia din urmă.

Poprirea joacă un rol extrem de important într-o societate modernă, fiind cea mai frecventă modalitate de executare silită indirectă, deoarece ea se realizează prin intermediul unei proceduri suple şi rapide.

Fundamentul popririi constă, nu numai în dreptul de gaj al creditorilor asupra patrimoniului debitorului, ci şi în mijlocul procedural pus la îndemâna creditorilor de către art. 974 C. civ. Riscurile în cadrul acestei proceduri sunt mult mai reduse decât în cazul celorlalte forme de executare silită. Astfel, debitorul nu se poate sustrage de la executarea silită, deoarece terţul poprit este cel care efectuează plata, de asemenea, nu există riscul sustragerii, deteriorării sau distrugerii bunurilor urmăribile, aşa cum există în situaţia celorlalte forme de executare silită.

Poprirea este reglementată de dispoziţiile art. 456-461 C. proc. civ., iar în materie fiscală de dispoziţiile art. 149-150 C. proc. fisc.

Procedura popririi

Procedura popririi parcurge, în principiu, două faze: înfiinţarea popririi şi validarea popririi.

Înfiinţarea popririi

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. l) C. proc. civ., poprirea se înfiinţează la cererea creditorului Aşadar, creditorul trebuie să se adreseze unui executor judecătoresc cu o cerere prin care să solicite înfiinţarea popririi. Textul de lege nu face nicio referire cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 82-84 C. proc. civ.

Totuşi, în materia popririi există o excepţie de la principiul disponibilităţii în faza executării silite, întrucât, conform art. 453 alin. (2). C. proc. civ., pentru sumele de bani datorate cu titlu de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.

Desigur că, în condiţiile art. 45 C. proc. civ., şi procurorul poate să solicite înfiinţarea popririi, după cum aceasta poate fi cerută şi pe cale oblică de către un creditor al celui care deţine un titlu executoriu.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. competenţa de a dispune această măsură aparţine executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit. Prin urmare, legiuitorul, în cazul popririi, a stabilit competenţa materială în favoarea executorului judecătoresc, iar din punct de vedere teritorial a stabilit o competenţă alternativă, putând dispune înfiinţarea popririi atât executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului, cât şi executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

În opinia mea, această măsură nu ar trebui limitată din punct de vedere al competenţei teritoriale la cele două situaţii existente în prezent, ci ar trebui stabilită o competenţă generală, respectiv orice executor judecătoresc din România să poată dispune înfiinţarea popririi, indiferent de sediul sau domiciliul vreuneia dintre părţi.

Susţin această opinie, având în vedere că executarea silită prin poprire are un caracter aparte faţă de celelalte forme de executare silită, mai ales în condiţiile societăţii moderne în care ne aflăm, astfel că nu există nici o raţiune ca înfiinţarea acestei măsuri să fie limitată, din punct de vedere al competenţei teritoriale, la anumiţi executori judecătoreşti. De exemplu, dacă creditorul are domiciliul în Timişoara, iar debitorul său are domiciliul în Cluj-Napoca, sediul terţului poprit aflându-se în Oradea, nu are nici un sens ca, în cazul înfiinţării popririi, să fie competent teritorial numai executorul judecătoresc din Cluj-Napoca sau din Oradea, şi nu şi executorul judecătoresc din Timişoara sau orice alt executor judecătoresc din România, întrucât procedura popririi este unică. Cum ar fi mai eficientă înfiinţarea popririi de către un executor judecătoresc din Cluj-Napoca faţă de un executor judecătoresc din Timişoara sau orice alt executor judecătoresc din România, întrucât procedura popririi este unică. Cum ar fi mai eficientă înfiinţarea popririi de către un executor judecătoresc din Cluj-Napoca faţă de un executor judecătoresc din Timişoara, în condiţiile în care terţul poprit îşi are sediul în Oradea? La aceste întrebări legiuitorul nu a găsit nici un răspuns logic, de aceea consider că se impune modificarea art. 453 C.proc.civ., în sensul stabilirii unei competenţe generale în favoarea executorului judecătoresc.

Potrivit art. 754 din Proiectul Codului de procedură civilă poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit. În cazul popririi pe conturile unei persoane fizice sau juridice, competenţa aparţine executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului, ori, după caz, de la sediul principal sau, după caz, de la sediile secundare ale băncii unde debitorul şi-a deschis contul. Dacă debitorul are mai multe conturi deschise, competenţa aparţine executorului judecătoresc de la oricare din locurile unde acestea au fost deschise.