Drept român - codificarea justiniană

OPERA DE CODIFICARE A IMPARATULUI IUSTINIAN

1. Introducere

Începutul de secol VI, nu era foarte promiţător pentru lumea romană. Din ceea ce fusese flacăra romană, nu a mai rămas decat avanpostul estic. Separarea Imperiului Roman în Imperiul de Apus şi Răsărit nu a fost soluţia mult căutată de generaţii de împăraţi, ci a fost un prim cui în sicriul Imperiului. Înainte de a aborda propriu-zis opera de codificare a împaratului Iustinian este necesară o scurtă introducere. Cunoscând contextul şi elementele care au influenţat activitatea împaratului, vom ajunge să înţelegem mai profund însemnătatea activităţii sale.

În urma morţii soţiei împăratului Anastasiu (Ariadna) şi a faptului că el nu numise un moştenitor, curtenii l-au ales ca împărat pe comitele Excubitorilor, Iustin. Acest Iustin era foarte diferit de predecesorul său; Anastasiu fiind cunoscut drept o persoană educată şi drept un bun administrator. Spre deosebire de acesta din urmă, Iustin era în vârstă (aproape 70 de ani), needucat, inactiv, prin urmare nepotrivit ca să conducă. Avea însă un fiu adoptat, nepotul său (care, de altfel îi era şi loial), Iustinian. În vârstă de 36 de ani şi beneficiarul unei educaţii potrivite, Iustinian era motivat de ambiţia de a conduce imperiul. Mai important decât toate acestea era poate faptul că avea priceperea de a-şi alege colaboratorii.

Pe masura îmbătrânirii lui Iustin, nepotul său şi-a asumat treptat puterea unui suveran.

De menţionat este că amândoi (şi unchi şi nepot) proveneau din nordul Illyricum-ului, având latina ca limbă maternă. Iustinian se simţea confortabil în Constantinopol, însă nu a uitat niciodată provinciile Imperiului de Apus, pierdute, în care se vorbea limba latină De altfel, a fost şi ultimul împărat care mai folosea limba latină în treburile statului pe care îl voia roman.

Important de ştiut este că politica lui Iustinian a fost îndreptată, cu nostalgie, şi spre trecut. Când a devenit împărat al Imperiului Bizantin, în anul 527, acesta avea trei ambiţii: îsi dorea să recucerească teritoriile fostului Imperiu Roman de Apus şi a reuşit parţial să atingă acest obiectiv, aducând Italia, Spania şi o parte din nordul Africii sub controlul său. De asemenea dorea să restaureze unitatea Bisericii a cărei existenţe era ameninţată de numeroase erezii. În această privinţă nu a avut atât de mult succes, nefiind capabil să elimine secte precum cea a monofiziţilor (Împărăteasa Teodora, soţia sa, era o apărătoare a acestora). În al treilea rând, Iustinian dorea o ordonare şi o organizare riguroasă în domeniul juridic. Unitatea politică pe care o visa, nu putea să fie trainică fără componenta sa legislativă : împăratul era încredinţat că, prin reintroducerea dreptului clasic, va reuşi să transfigureze viaţa economică şi socială a Imperiului Roman.

În momentul în care a decis întocmirea operei de codificare, Iustinian a beneficiat de două circumstanţe favorabile. După cum am menţionat şi anterior, el ştia să îşi aleagă cu înţelepciune colaboratorii. Având o vastă experienţă şi abilităţi potrivite, prin pregătirea sa juridică, un anume Trebonian sau Tribonian (considerat de altfel şi cel mai mare jurist al timpului său) l-a impresionat pe împarat. Ca o recunoaştere a valorii sale, Iustinian l-a numit pe acesta în fruntea comisiilor care urmau să lucreze la înfăptuirea codificării.

A doua circumstanţă este oferită de tradiţia facultăţilor de drept aflate în Beirut şi Constantinopol, de a culege şi a studia opere ale juriştilor din perioada clasică, oferindu-le un loc important în curriculum. Drept rezultat, ele deveniseră surse bogate în ceea ce priveşte perioada clasică a dreptului roman. Mai mult decât atât, Iustinian a ţinut cont şi de unele considerente practice.

Legislaţia romană se afla în stare de anarhie. Pe lângă faptul că legile se contraziceau, uneori ele erau şi neclare, nepotrivindu-se de cele mai multe ori cu nivelul de dezvoltare social-politică a epocii. Era imperios deci, ca părţile dreptului vechi care erau depăşite să fie adaptate la nevoile actuale, o neconcordanţă în această privinţă fiind evident inadmisibilă.

Din punct de vedere tehnico-juridic, simplificarea terminologiei juridice, extinderea formei scrise şi înlăturarea formalităţilor inutile erau foarte însemnate. Cu titlu de exemplu, menţionăm constiţutia Cordi a lui Justinian în care se spune în general că: “Noi (Justinian) am eliberat dreptul vechi de orice vorbărie inutilă şi l-am făcut clar.”