Dreptul Administrativ

Dreptul administrativ

1.Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ

Sub incidenţa normelor de drept administrativ intră două categorii de raporturi sociale şi anume: cele care privesc aplicarea legii şi prestarea de servicii publice, în limitele legii precum şi cele care privesc soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administraţiei publice (autorităţile publice în general) şi cei vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege sau chiar în interesele lor legitime (administraţie contencioasă).

Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuţii de putere publică, pentru realizarea unui interes public, asimilate autorităţilor publice, pe de-o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte.

În ce priveşte trăsăturile dreptului administrativ, în absenţa unei poziţii comune, vom reţine următoarele caracteristici fundamentale:

În primul rând, dreptul administrativ este calificat în mod unanim ca fiind o ramură a dreptului public şi implicit a sistemului unitar al dreptului român. Pe linia de idei dezvoltată în doctrina interbelică, dreptul administrativ este privit şi de o parte a doctrinei actuale, ca o ramură de drept relativ tânără comparativ cu dreptul civil sau cu dreptul penal.

În al doilea rând, dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii, în sensul că, activitatea autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea, urmărindu-se în principal, punerea lor în aplicare.

În al treilea rând, dreptul administrativ se caracterizează prin existenţa unui ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative, distincte de cele care reglementează raporturile dintre particulari, constituind regimul juridic administrativ, ce deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat, mai ales, de dreptul civil. Cu alte cuvinte, ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul administraţiei publice reprezintă “dreptul aplicabil administraţiei publice”.

În principiu, problemele care apar în activitatea administrativă diferă de problemele născute din raporturile apărute între particulari, tocmai datorită prerogativelor de putere publică ce revin autorităţilor administraţiei publice.

Astfel, există o tehnică juridică de acţiune proprie administraţiei publice atât în ce priveşte emiterea actelor administrative cât şi în ce priveşte încheierea unor contracte administrative cu particularii, supuse unui regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor civile sau comerciale.

De asemenea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice sunt stabilite unilateral de autorităţile administraţiei publice.

În al patrulea rând, normele dreptului administrativ sunt mai mobile faţă de normele dreptului privat, aspect ce decurge din specificul activităţii administrative şi din transformările rapide care au loc în administraţie.

Prin sfera largă a domeniilor reglementate, cărora trebuie să li se aducă norme de perfecţionare, dreptul administrativ are un pronunţat caracter de mobilitate, constând în faptul că normele sale se înlocuiesc sau se modifică destul de repede după adoptarea lor. Este fenomenul cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie legislativă.

În al cincilea rând, în dreptul administrativ, interesul public are prioritate faţă de interesul particular, pornindu-se de la ideea că, în statul de drept, interesele statului sunt ale colectivităţii, deci trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului. Tocmai datorită acestei poziţii a administraţiei publice faţă de cetăţeni, Constituţia a instituit prin art.51 şi 52 aşa-numitele drepturi garanţii.

2. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ

Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal.

Izvoarele materiale ale dreptului , denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia, care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice.

Izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează, este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică, prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat, obligatorie pentru membrii societăţii, pentru a putea să intervină în caz de nevoie forţa de constrângere a statului. Aici intervin izvoarele formale ale dreptului. Acestea reprezintă actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente, acte ce conţin norme juridice, reguli de conduită obligatorii, imperative.

Într-o formulare succintă, izvoarele formale reprezintă formele juridice deexprimare a voinţei guvernanţilor.

Doctrina occidentală face în mod obişnuit distincţie între izvoarele scrise (Constituţie, legi, ordonanţe etc.) şi izvoarele nescrise (cutuma, jurisprudenţa, principiile generale de drept). În doctrina franceză, izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează regulile de drept.

Prin urmare, putem defini izvoarele dreptului administrativ ca reprezentând formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.

Izvoarele scrise prezintă în epoca contemporană o determinare constituţională, Constituţia fiind primul dintre acestea.

În principiu, se admite ideea ordonării şi ierarhizării izvoarelor scrise avându-se în vedere un sistem al normativităţii juridice, ierarhizarea făcându-se după forţa juridică a actelor normative, înţeleasă ca forţa de a produce efecte juridice.

Forţa juridică a unui izvor scris este dată de conţinutul şi caracterul acestuia, determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv.

În raport de autoritatea publică de la care provin şi implicit de forţa lor juridică izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: Constituţia, legile (constituţionale, organice sau ordinare), decretele-legi adoptate până în mai 1990, ordonanţele Guvernului, hotărârile Guvernului, actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale indiferent de denumirea lor (ordine, instrucţiuni, precizări, circulare), actele autorităţilor administrative centrale autonome cum ar fi Banca Naţională a României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, indiferent de denumirea lor (circulare, precizări, hotărâri etc.), ordinele prefecţilor, hotărârile consiliilor judeţene, hotărârile consiliilor locale, dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean, dispoziţiile primarilor.

Constituţia reprezintă cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de lege fundamentală a statului, şi deci forţei juridice superioare a normelor de drept administrativ pe care le conţine. Constituţia este sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de “administraţie publică”. Trebuie precizat însă că nu toate dispoziţiile constituţionale sunt izvoare ale dreptului administrativ, ci doar cele care se referă spre exemplu la organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice (Preşedinte, Guvern, administraţie ministerială şi extraministerială, prefect, autorităţile administraţiei publice locale), cele care privesc drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor a căror realizare revine administraţiei publice, normele care se referă la raporturile administraţiei publice cu alte autorităţi publice precum şi cu cetăţenii etc. Asemenea norme constituţionale au deci o dublă natură juridică, de drept constituţional şi în subsidiar, de drept administrativ.