Dreptul Canonic și Izvoarele Sale Materiale și Formale

I. Definiţia Dreptului canonic

În chipul cel mai general prin Drept canonic se înţelege dreptul religios creştin sau dreptul Bisericii creştine, adică suma principiilor şi normelor de drept după care se organizează şi conduce înteraga Biserică creştină, adică toate confensiunile creştine.

Dreptul canonic ortodox, ca ramură a dreptului religios creştin se ocupă cu principiile şi normele de drept după care se organizează şi conduce Biserica Ortodoxă, sub aspectul ei văzut de societate religioasă creştină şi nu de aceea de Biserică sub aspectul nevăzut.

Dreptul canonic poate fi numit fie disciplină canonică, fie studiul de drept canonic, fie ştiinţa dreptului canonic.

Ca disciplină sau studiu, dreptul canonic ortodox face posibilă învăţărea sau însuşirea intelectuală a unor anumite adevăruri, rânduieli, principii, norme sau legi după care se organizează sau se conduce Biserica Ortodoxă. Ca ştiinţă juridică, dreptul canonic ortodox se ocupă cu cercetarea, studierea şi analizarea metodică şi cu expunerea sistematică, adică cu închegarea într-un sistem logic a rânduielilor, principiilor şi normelor de drept după care se conduce Biserica Ortodoxă.

Dreptul canonic ortodox poate fi definit ca diaciplină teologică-juridică, în cadrul căreia se expune principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă, sub aspectul ei văzut de societate religioasă creştină; sau ca ştiinţă teologică-juridică, studiind metodic şi expuând sistematic principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei văzut de asocietate creştină.

Specificul dreptului canonic ortodox constă în faptul că principiile sau rânduieli care constituie temeiuri doctrinare ale legilor bisericeşti, ca aplicari concrete ale acestora, derivă axiomatic din învăţătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe.

Denumirea dreptului Bisericii Ortodoxe de drept canonic vine de la faptul că legilor bisericeşti li se spun canoane, îndrumare, şi nu simplu legi (nomii), termen rezervat pentru legile statului.

Dreptul canonic i se mai zice şi Drept bisericesc întru-cât canoanele sunt legi ale Bisericii, legi bisericeşti stabilite de către un Sinod Ecumenic, ele fiind formalate de alte sinosde sau chiar de unii Sfinţi Apostoli şi unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii, din care îşi exatrage materialul dreptul Bisericii creştine ortodoxe răsăritene.

Unii cercetătrii rezervând, pe cale de obişnuinţă, denumirea de canoane numai pe seama legilor bisericeşti cuprinse în colecţia fundamentală de canoane, - alcătuită la anul 883 şi deplin încheiată la anul 920 - ,fac distincţie între dreptul canonic şi cel bisericesc, în sensul că dreptul canonic ar exprima numai o parte a dreptului bisericesc, aceea parte de principii şi de legi juridicec bisericeşti, care sunt cuprinse doar în colecţia fundamentală de canoane; pe când dreptul bisericesc ar cuprinde, pe lângă normele juridice care se află în canoane, adică legile scrise bisericeşti, încă şi obiceiul de drept şi toate celelalte principii şi legi, după care se conduce Biserica. Între toate acestea care au existat anterior schimbării lor raţionale în canoane, păstrate de tradiţia bisericească, sau care s-au impus paralel cu legislaţia canonică ori au fost elaborate după închegarea colecţiei de canoane şi nu sunt cuprinse în aceasta, se află şi mulţimea de legi cu caracter politic bisericesc, legi mai vechi emise de împăraţii romani şi bizantini, ca toate trebuie avute în vedere, trebuie cercetate şi bine cunoscute, pentru a cunoaşte bine organizarea şi funcţionarea Bisericii.

Având în vedere faptul că atât simple canoane, hotărârile Sinoadelor Ecumenice, cât şi obiceiurile de drept, părţi ale tradiţiei bisericeşti, cuprind principii şi norme, care toate îşi au izvorul în doctrina canonică, parte integrată a doctrinei dogmatice a Bisericii Ortodoxe, şi că legilor Bisericii Ortodoxe, care sunt aplicări concrete ale principiilor, li s-au spus în general canoanic, în sens mult cuprinzător şi larg, înţelegând din obiceiurile de drept bisericesc şi ţine seama atât de legile de stat cu aplicare în Biserică, acesta pentru că Bisericile Ortodoxe autocefale şi autonome se organizează în cadrul statelor naţionale, şi nu pot face abstracţie de această realitate.

II.Izvoarele Dreptului canonic

În sens comun, obişnuit, expresia de izvor al dreptului desemnează factorii de determinare a dreptului, condiţiile obiectiv-materiale, social-economice şi ideologice, specifice ale societăţii în cadrul căreia se desfăşuară activitatea comunităţii umane, organizată pe bazele normei juridice şi societatea astfel organizată, de unde şi denumirea „izvor material” dat acestor factori determinanţi ai dreptului.

În limbaj strict juridic, expresia de izvor al dreptului este folosită într-un sens specific, de „formă de exprimare a dreptului” de unde şi denumirea de izvor formal, dat – într-un sens abstract – modalităţilor de exprimare a derptului.

II.1 Izvoarele materiale sau factorii de determinare a Dreptului canonic

Factorii de determinare a Dreptului canonic, sau izvoarele lui materiale se consideră a fi următoarele:

a) Condiţiile obiective specifice ale societăţii omeneşti organizate, sub formă de Stat, în cadrul căreia se desfăşuară activitatea Bisericii; şi sub formă de Stat, în cadrul căreia se desfăşuară activitatea Bisericii;

b) Biserica însăşi sau viaţa bisericească.