Dreptul de a Nu Fi Supus la Tortura, Tratamente Inumane sau Degradante

1. Aplicarea Articolului 3 în context

1.1. Detenţia

Contextul în care au loc majoritatea în¬călcărilor Articolului 3 este cel al tratamen¬tului deţinuţilor. Aici, obligaţiile Articolului 3 sunt probabil cel mai clar şi mai explicit relevante. Astfel aceste obligaţii se referă la acţiunile colaboratorilor poliţiei, forţelor armate sau de securitate, colaboratorilor instituţiilor penitenciare, care de cele mai multe ori sunt supuşi examinării dacă au încălcat sau nu Articolul 3. Cu toate aces¬tea, pot fi vizate şi persoanele implicate în „detenţia civilă”, precum sunt cele ce au grijă de pacienţii medicali şi, în special, de cei cu deficienţe psihice.

Persoanele private de libertate, aflându-se astfel complet în controlul autorităţilor, sunt cele mai vulnerabile şi mai expuse riscului de abuz din partea puterii de stat.

Exercitarea acestui control trebuie astfel să fie supusă unei monitorizări stricte pentru a fi respectate standardele Convenţiei. Nu este surprinzător în special că CPT a fost inves¬tit să viziteze persoanele private de libertate pentru a examina tratamentul lor, în sensul consolidării, dacă este necesar, a protecţiei unor asemenea persoane de la tortură şi de la tratamente sau pedepse inumane sau degradante

În ceea ce priveşte persoanele private de libertate, punctul de pornire pentru stabili¬rea dacă a avut loc sau nu o maltratare, în primul rând este determinarea dacă a fost aplicată sau nu forţa fizică asupra deţinutu¬lui. Metoda empirică stabilită de Curte este următoarea: recurgerea la forţa fizică, care nu a fost determinată de comportamentul deţinutului ca fiind strict necesară, este în principiu o încălcare a dreptului consacrat în Articolul 3 Aceasta derivă din faptul, că scopul Articolului 3 este să protejeze demni¬tatea şi integritatea fizică umană, astfel orice recurgere la forţa fizică aduce atingere dem¬nităţii umane

Unul din cei mai evidenţi indici ai re¬curgerii la forţa fizică sunt semnele vizibile de vătămare a integrităţii fizice sau traumele psihologice observabile. Dacă un deţinut prezintă leziuni sau sănătate precară, fie la eliberare fie pe durata detenţiei sale, auto¬ritatea care l-a deţinut are obligaţia de a de¬monstra că semnele sau simptomele date nu ţin de perioada sau faptul detenţiei.

Dacă leziunile corporale ţin de perioada sau de faptul detenţiei şi sunt un rezultat al aplicării forţei fizice din partea autorităţilor, atunci administraţia locului de detenţie tre¬buie să demonstreze dacă acest fapt a fost necesar din cauza conduitei deţinutului în¬suşi şi că a fost aplicată numai forţa care a fost absolut necesară. Sarcina probaţiei cade ferm asupra administraţiei locului de detenţie, care trebuie să furnizeze un raport plauzibil privind modul în care au fost cau¬zate asemenea leziuni. Raportul trebuie să fie evaluat în funcţie de credibilitatea lui, iar circumstanţele în funcţie de compatibilitatea lor cu Articolul 3

1.2. Arestarea şi interogarea

Eventualitatea încălcărilor Articolului 3, în contextul detenţiei, apare la fiecare etapă a detenţiei - de la momentul în care persoana este plasată în detenţie, de obicei prin arestare sau reţinere de către poliţie sau de un ofiţer militar, până la momentul când persoana este eliberată din detenţie.

În speţa Ilhan c. Turciei, reclamantul a fost grav bătut în timpul arestării sale. Loviturile, inclusiv în cap, au fost efectuate, inter alia, cu patul armei atunci când forţele de securitate au „capturat” reclamantul, care se ascundea. O perioadă semnificativă de timp a trecut până când reclamantul a avut acces la îngrijire medicală. Acest tratament a fost calificat de Curte drept tortură.

În speţa Assenov c. Bulgariei, deşi nu s-a pu¬tut până la urmă stabili modul în care au fost provocate leziunile corporale şi cine e responsabil pentru cauzarea lor, totuşi s-a stabilit că leziunile respective au fost cau¬zate în timpul arestului. În cazul Rehbock c. Sloveniei, reclamantul a pretins cauzarea leziunilor faciale pe durata arestului său. Po¬liţia a susţinut că leziunile au fost cauzate în urma rezistenţei opuse la arestare.

Utilizarea forţei totuşi a fost excesivă şi nejustificată, iar autorităţile nu au putut furniza un temei pentru a explica de ce leziunile vizate erau atât de grave: reţinerea fusese planificată şi astfel au fost evaluate toate riscurile, poliţia fiind numeric superioară bănuiţilor, iar victi¬ma nu ameninţa poliţia cu arma

În cazuri de tortură, unde maltratarea este aplicată cu scopul de a obţine informaţii sau mărturii, încălcarea mai degrabă are loc pe durata etapei iniţiale a reţinerii, când au loc interogatorii. Acest lucru este susceptibil de a avea loc mai mult la poliţie decât în in¬stituţiile penitenciare. Acest fapt de aseme¬nea a fost reflectat în cazurile examinate de Curte şi de experienţa CPT, care doreşte să sublinieze că, din experienţa sa, perioada imediat următoare privării de libertate este cea în care riscul intimi¬dării şi al maltratării fizice este cel mai mare

CPT de asemenea a remarcat că atât pentru adulţi, cât şi pentru minori, riscul de a fi maltrataţi în mod intenţionat este mai mare în localurile poliţiei decât în alte locuri de recluziune

Interpretarea şi aplicarea Articolului 3 în conformitate cu principiul, conform că¬ruia Convenţia „este un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condiţiilor ac¬tuale”, înseamnă că anumite acte care ante¬rior au fost clasificate ca „tratamente inuma¬ne şi degradante”, fiind diferite de „tortură”, în viitor ar putea fi calificate altfel. În speţa Selmouni c. Franţei, Curtea a observat:

un standard înalt în continuă creştere, necesar pentru domeniul protecţiei drepturilor omului şi libertăţilor fundamenta¬le, exigă în mod respectiv şi inevitabil o fermitate mai mare pentru constatarea violării valorilor fundamentale ale socie¬tăţilor democratice