Dreptul de Autor

Dreptul de autor (evoluţie, noţiune, natură juridică, elementele raportului juridic specific dreptului de autor)

1. Dreptul proprietăţii intelectuale-componente

Cuvinte cheie: dreptul de autor, dreptul proprietăţii intelectuale

Locul şi rolul dreptului proprietăţii intelectuale în sistemul juridic român este diferit, după cum părerile diferiţilor autori sunt diverse. Majoritatea autorilor români consideră că dreptul proprietăţii intelectuale este o subramură a dreptului civil, dar are în acelaşi timp legături cu: dreptul comercial, dreptul penal, dreptul concurenţei, dreptul administrativ şi dreptul muncii .

Opiniile contrare, cum că dreptul civil nu include şi dreptul proprietăţii intelectuale sunt susţinute prin argumentul că mărcile comerciale nu fac parte din sfera civilului. În prezent, se consideră că dreptul proprietăţii intelectuale se află la graniţa dintre dreptul civil şi dreptul comercial.

Dreptul proprietăţii intelectuale este o ramură de drept ce reglementează raporturile ce se ivesc între oameni în urma înfăptuirii şi utilizării operelor literare, artistice, ştiintifice.

Componentele dreptului proprietăţii intelectuale sunt:

- Drepturile de autor, la care se adaugă drepturile conexe dreptului de autor;

- Drepturile de proprietate industrială;

2. Dreptul de autor-evoluţie

Cuvinte cheie: fuziune, drept european, Legea nr. 8/1996

Dreptul de autor, potrivit lui A. Kerever, a rezultat în urma fuziunii revoluţiei tehnologice(apariţia tiparului), revoluţiei culturale(apariţia unui public consumator de cultură), revoluţiei filozofico-politice(conştiinţa dreptului individului , ideologia libertăţii şi a egalităţii juridice) şi revoluţiei economice(apariţia capitalismului cu economia de piaţă ) .

Dreptul de autor a cunoscut modificări mai ales în ultimii ani, evoluţia sa caracterizându-se prin evoluţia spre un drept european (în contextul aderării la Uniunea Europeană). De asemenea, şi-a pus amprenta asupra transformărilor acestui drept şi evoluţia de nestăpânit a mijloacelor de comunicare, difuzare.

Transformările suferite de dreptul de autor s-au diferenţiat în mai multe etape: la nivel tehnologic(modalităţi noi de obţinere a energiei), la nivel al comunicării(radio, televiziune, cinematografie, internet), la nivel cultural(creşterea interesului pentru crearea şi difuzarea operelor) etc. Modificarea modului de comunicare al operelor a atins apogeul odată cu excluderea intermediarului. Intermediarul poate fi: producător, distribuitor sau exploatator .

Convenţiile internaţionale oferă şi ele influenţă asupra dreptului de autor, mărturie fiind numărul acestora.

Consacrarea juridică a operelor a reprezentat un proces lung, dovadă fiind întinderea istoriei dreptului proprietăţii intelectuale pe câteva secole. În Antichitate, litigiile născute în vederea protejării creaţiilor artistice şi literare erau soluţionate pe baza moralităţii unanim recunoscute. În 1481, Ducele Milanului a acordat pentru prima dată dreptul de a tipări o creaţie .

În secolul al XV-lea, o direcţie de dezvoltare a dat-o apariţia tiparului . Legea Reginei Ana(The Act of Anne) adoptată în 1709 a fost primul act normativ ce cuprindea amănunte referitoare la dreptul de autor. Această lege susţinea că autorii operelor literare sunt şi proprietarii lor. Legile din 1773 şi 1794 aparţinând Prusiei au caracterizat legislaţia Germaniei actuale. Federal Copyright Act din 1791 este legea specifică Statelor Unite. În Franţa apare în 1971, brevetul de invenţie, iar legea din 1973 recunoaşte dreptul de proprietate pe întreagă viaţă, spre deosebire de legile anterioare care îl recunoşteau pe perioade determinate. În Ţările Române, Mircea cel Bătrân în 1391 dă posibilitatea ca Mănăstirea Tismana să construiască şi să se folosească de o moară. Alexandru cel Bun în 1402 este legat de producţia la nivel industrial a berii în mănăstirea Moldoviţa. Numele lui Matei Corvin în 1489 este conexat cu fierarii din Bistriţa care aveau dreptul de a-şi vinde obiectele pe un anumit teritoriu. În 1906 apare prima lege referitoare la brevetele de invenţii, o lege modernă care se desfiinţează în 1950. Istoria instituţiei analizate este marcată de-a lungul timpului de Legea nr. 62/1974, Legea nr. 64/1991, Legea nr.8/1996(fiind şi cea în vigoare).

3. Dreptul de autor- noţiune

Cuvinte cheie: Legea nr. 8/1996, dreptul de autor, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, relaţia autor-societate, relaţia autor-succesori

Legea 8/1996 reglementează instituţia dreptului de autor. Deşi nu este dată o definiţie a dreptului de autor în lege, doctrina romană a definit instituţia dreptului de autor ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale care se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice . Dr. Stanciu D. Carpenaru defineşte în lucrarea sa ,,Drept Civil. Drepturile de creaţie intelectuală”, Universitatea Bucureşti, 1971, dreptul de autor ca fiind ,,relaţiile sociale ce decurg din crearea şi valorificarea operelor ştiinţifice, literare sau artistice”. Ceea ce se observă între cele două definiţii este faptul că prima are în vedere atât crearea, publicarea şi valorificarea operelor, în timp ce, cea de-a doua se referă doar la crearea şi valorificarea operelor. Deci, diferenţa constă în acordarea atenţiei asupra publicării operelor, proces necesar aducerii acestora la cunosţiinta publicului.

Noţiunea de drept de autor este folosită de unii, sub denumirea de ,,dreptul autorului” , aceasta din urmă fiind considerată de aceştia mai corectă.

Dreptul de autor, referindu-se la protecţia operelor de creaţie, impune necesitatea definirii acestei noţiuni din urmă. Astfel, prin ,,operă de creatie” înţelegem orice creaţie intelectuală ce include lucrările ştiinţifice şi tehnice, dar şi lucrările-rod al imaginaţiei(literatură, pictură, muzică, coregrafie etc.) .

Dreptul de autor se bazează pe două fundamente consemnate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului , art. 27, după cum urmează:

,,(1)Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui.

(2)Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.”

Interpretând cele două alineate ale articolului 27 rezultă importanţa instituţiei dreptului de autor în societatea modernă:

-este necesar ca autorul să aibă dreptul de folosinţă pe care îl implică opera sa şi să poată pretinde, în această situaţie, o sumă de bani;

-este necesar ca societatea să cunoască opera acestuia.

Societatea în acest context influenţează dreptul de autor în două moduri :

-autorul este susţinut să creeze şi sa publice operele sale, în vederea punerii acestora la dispoziţia societăţii;

-condiţiile de lucru ale autorului sunt create de societate.

Interpretând relaţia autor-societate, rezultă că munca depusă în vederea creări unei opere atrage de drept o remuneraţie în contul autorului, din partea societăţii.

De asemenea, putem vorbi şi de moştenitorii autorului(de relaţia autor-succesori), care au dreptul la remuneraţia de autor, situaţie justificată de relaţia de familie(chiar dacă succesorii defunctului nu au influenţat şi nu au depus nici un efort în realizarea operei, dreptul acestora nu poate fi contestat).