Dreptul de Proprietate Comună

Capitolul.I. Noţiuni generale;feluri de proprietate

Dreptul de proprietate este, dreptul unei persoane de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice.

Dreptul de proprietate publică este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, care conferă atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, care, prin natura sa sau prin declarație a legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice.

Modalităţile dreptului de proprietate se prezintă ca un drept pur şi simplu atunci când aparţine unui unic titular, care l-a dobândit în mod sigur şi ireversibil şi care are atributele dreptului de proprietate asupra bunului ce formează obiectul dreptului său.

Obiect al dreptului de proprietate îl poate constitui orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal.

Proprietatea comună pe cote-părţi se caracterizează prin aceea că un bun nefracţionat în materialitatea sa aparţine concomitent mai multor proprietari, fiecare dintre ei având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra acelui bun.

Dreptul de proprietate în devălmăşie este o formă a proprietăţii comune în conformitate cu care bunurile care fac obiectul acesteia aparţin nedivizat, nefracţionat tuturor titularilor care pur şi simplu îl stăpânesc împreună.

Capitolul.II.Proprietatea comună pe cote-părţi

2.1.Noţiune şi reglementare

Proprietatea comună pe cote-părţi se caracterizează prin aceea că un bun nefracţionat în materialitatea sa aparţine concomitent mai multor proprietari, fiecare dintre ei având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra acelui bun.

Cu privire la natura juridică a proprietăţii comune pe cote-părţi, au existat mai multe teorii, problema fiind dacă aceasta este o modalitate a dreptului de proprietate sau un drept de sine-stătător.

Teoria clasică, împărtăşind concepţia dreptului roman, concepe proprietatea comună pe cote-părţi ca o modalitate a dreptului de proprietate. Se arată că bunul care formează obiectul acesteia aparţine tuturor coproprietarilor, fiecare având o cotă ideală, o fracţiune care nu este materialmente determinată, ci este stabilită numai intelectual, abstract.În concluzie, se arată pe bună dreptate că, pe de o parte, există un drept unic de proprietate care poartă asupra lucrului comun, iar pe de altă parte, acest drept este împărţit în cote părţi abstracte recunoscute fiecărui coproprietar.

În opoziţie cu teoria clasică, se arată că dreptul de coproprietate ar fi un drept real de sine stătător. Astfel, cu privire la ideea că ar exista un drept unic de proprietate, se arată că este contrară caracterelor esenţiale ale dreptului de proprietate, care este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Or, dreptul coproprietarilor nu este nici absolut de vreme ce nici unul nu poate dispune singur de lucrul comun, nu este nici exclusiv, fiindcă aparţine, în acelaşi timp, mai multor persoane, care exercită simultan şi concurent, drepturi identice asupra aceluiaşi bun, şi, în fine, nu este nici perpetuu, deoarece, prin natura sa, el are o existenţă provizorie.

Pe de altă parte, cu privire la ideea împărţirii intelectuale a dreptului unic de proprietate, se arată că din moment ce se admite această diviziune în cote-părţi, se admite implicit şi împărţirea cantitativă a conţinutului său. Or, această împărţire duce în mod necesar la schimbarea naturii juridice a drepturilor fracţionate, diferenţa cantitativă impunând o diferenţă calitativă a drepturilor. Aşadar, dreptul de proprietate ar fi un drept real sui-generis.

Cu privire la reglementarea proprietăţii comune pe cote-părţi, vom observa mai întâi că în Codul civil nu există o reglementare generală a acesteia, ci doar unele dispoziţii incidentale, consacrate împărţelii succesorale.

În Codul civil de la 1865, nu există o reglementare expresă a proprietăţii comune pe cote părţi (coproprietate sau indiviziune). Unele dispoziţii ale acestui Cod interesează, în mod direct, instituţia pe care o analizăm. Aşa, de exemplu, art. 728 Cod civil se referă la durata indiviziunii rezultată din succesiune, precizând că “fiecare dintre moştenitori poate cere împărţirea succesiunii, chiar când ar exista convenţie contrară”. Altfel spus, articolul menţionat consacră principiul potrivit căruia “nimeni nu poate fi constrâns să rămână în indiviziune”. Este un principiu care, deşi a fost stabilit expres în materia succesiunilor, a dobândit o aplicaţie generală (oricare ar fi modul de dobândire a dreptului de proprietate pe cote părţi), fiind cunoscut în teoria şi practica din acest domeniu ca “principiul imprescriptibilităţii dreptului de a cere ieşirea din indiviziune” .

Există mai multe cauze care pot determina apariţia coproprietăţii, cea mai frecvent întâlnită fiind deschiderea unei succesiuni, deoarece fiecare comoştenitor nu dobândeşte decât o fracţiune corespunzătoare părţii succesorale, din bunurile care alcătuiesc masa indiviză.

Starea de coproprietate poate rezulta, însă şi din alte cauze cum ar fi: legea, un act sau fapt juridic. Astfel, apariţia coproprietăţii poate fi determinată de încheierea unui contract în care părţile stabilesc cota parte abstractă, fără a se determina partea materială din bunul comun, ce aparţine tuturor.