Dreptul de proprietate intelectuală

Deşi la prima vedere procesul de diseminare a informaţiilor pare a fi unul modern,

istoria proprietăţii intelectuale ne poartă înapoi la primele elemente înregistrate ale istoriei

omenirii. Oare putem considera că proprietatea intelectuală a apărut odată cu primele activităţi

de vânzare-cumpărare a unor manuscrise în Grecia antică? În Europa, tradiţia copierii şi a

comunicării orale au exclus protecţia proprietăţii intelectuale, însă, odată cu descoperirea

tiparului, totul s-a schimbat.

Astfel, apariţia primelor tipografii au dat o cu totul altă dimensiune fenomenului: în primul

rând, au dus la o diseminare mult mai eficientă a informaţiei şi implicit la creşterea numărului

de persoane interesate în a obţine această informaţie, iar în al doilea rând, au dat o semnificaţie

economică fenomenului realizării unei cărţi şi distribuirii sale.

Protejarea. Conceptul de protejare a autorilor şi-a făcut simţită prezenţa ca urmare a

unei descoperiri tehnologice (tiparul), a unei revoluţii culturale (creşterea numărului de

cititori), a unei dezvoltări economice (economia de piaţa) şi de ce nu, a unei liberalizări a

drepturilor individului (dezvoltarea societăţii).

La începutul secolului al XVIII-lea apar primele încercări teoretice de recunoaştere şi

protejare a dreptului de autor prin condamnarea, fie ea doar morală, a utilizării unei opere

străine fără acordul autorului. Statutul Anne (1709) este prima reglementare a dreptului de

autor care introduce atât conceptul de proprietate al autorului asupra creaţiei sale cât şi fixarea

unui termen de protecţie a operelor sale. Se recunoaşte astfel că o operă rămâne bun al

autorului sau chiar şi după vânzarea ei.

Necesitatea internaţionalizării nu este nouă. Deşi nu a îmbrăcat formele moderne de

astăzi care stau la baza protecţiei proprietăţii intelectuale ne putem da seama de modificările

care au avut loc în acest domeniu datorită progresului realizat de societatea omenească în

ansamblu, fără a mai pune în discuţie provocările dezvoltării tehnologice fără precedent din

zilele noastre. Dacă înainte legislaţiile nu cuprindeau o enumerare a categoriilor de opere

protejate, limitându-se la o definiţie generală sau la o clasificare mai amplă a acestora (opere

literare, opere muzicale şi opere de artă), legislaţiile moderne au recurs însă la o enumerare

detaliată a ceea ce se protejează prin dreptul de autor. Nu trebuie să uităm să includem în

cadrul protecţiei oferită de conceptul dreptului de autor şi aşa numitele opere derivate (opere

realizate cu ajutorul unora deja existente): traduceri, adaptări, prelucrările şi culegerile.

Există trei condiţii care se cer a fi îndeplinite pentru ca o operă să fie protejată:

- să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului; opera trebuie să aibă amprenta

creatorului său, cu alte cuvinte să aibă originalitate. Însă această noţiune este

extrem de subiectivă şi relativă ceea ce îngreunează foarte mult procesul de

evaluare a unei asemenea caracteristici;

- să aibă o formă concretă de exprimare; de obicei această cerinţă se referă la fixarea

operei pe un suport material, ceea ce nu înseamnă însă că pentru toate operele se

poate realiza acest lucru. Legislaţiile ţărilor în acest domeniu cunosc deosebiri

notabile în această privinţă;

- să fie susceptibilă de a fi diseminată; opera trebuie adusă la cunoştinţa publică prin

reproducere, executare, expunere, reprezentare, etc. această cerinţă fiind strâns

legată de cerinţa de fixare a operelor ceea ce influenţează modul de transmitere a

acesteia.

Proprietarul dreptului de autor este, în general, persoana care a creat efectiv opera,

autorul. Legislaţia în domeniu prevede şi excepţii de la această regulă, ca de exemplu, cazul în

care autorul a fost angajat de o companie chiar în acest scop. Există însă un drept moral care

aparţine întotdeauna autorului.

Protecţia dreptului de autor reprezintă, în cele din urmă, un mijloc de a promova şi

îmbogăţi moştenirea culturală naţională şi internaţională. Dezvoltarea unei societăţi nu

depinde doar de elemente economice ci şi de creativitatea membrilor săi, încurajarea acesteia

şi bineînţeles diseminarea ei fiind o condiţie absolut necesară pentru progres.

Drepturi conexe. Activităţile legate de difuzarea operelor şi nu de crearea lor efectivă

poartă denumirea de drepturi conexe, a căror importanţă a cunoscut o creştere fără precedent.

Indiferent că ne situăm în sfera prestaţiilor artiştilor interpreţi şi executanţi sau în sfera

cinematografiei sau a înregistrărilor fonografice, nu există o concepţie unitară cu privire la

drepturile conexe.

Aceste drepturi sunt indisolubil legate de persoana autorului şi nu sunt transmisibile

urmaşilor decât în măsura în care este vorba de apărarea interpretării şi memoriei autorului

decedat. Drepturile conexe par să aibă o importanţă tot mai mare în special pentru ţările în

dezvoltare. Deşi acestea au, deseori, nevoie de cărţi în domeniul ştiinţei, tehnologiei,

cercetării, educaţiei, etc. este evident că pot oferi la rândul lor o cantitate importantă din

cultura lor naţională, nu înainte însă de a o proteja. Aici intervin cei care ajută nu la crearea

efectivă a operei ci la fixarea ei, la protejarea ei.

Limite. Reglementările în domeniu nu au scăpat de critici sau chiar de apariţia unor

confuzii. De exemplu, opera literară desemnează creaţiile în care ideile sunt exprimate în

cuvinte scrise sau rostite şi căruia autorul îi dă o notă personală. Ce se întâmplă însă când din

multitudinea operelor ştiinţifice trebuie făcută deosebirea între cele care fac obiectul unui

drept de autor şi cele care reprezintă rezultate ştiinţifice?

Un alt exemplu este cel al atragerii clienţilor printr-o formă deosebită a produsului. Aceasta nu

mai e o tehnică nouă sau puţin utilizată. Estetica produselor a devenit o condiţie esenţială în

cucerirea pieţelor. Creaţiile artistice aplicate în industrie şi anume operele de artă aplicată se

află între artă şi industrie. Prin natura lor duală aparţin atât dreptului de autor cât şi proprietăţii

industriale. Depinde de legislaţia naţională sau, acolo unde există, de cea internaţională să

decidă de care parte se înclină balanţa.

Şi cinematografia a suscitat, la rândul ei, numeroase întrebări deoarece un film este

rezultatul unor suprapuneri a mai multor creaţii distincte, a unor contribuţii individuale care

face imposibilă separarea şi evaluarea lor distinctă. Problema care se ridică cel mai frecvent

este de a identifica autorul operei cinematografice.

Nu putem uita problemele pe care le ridică programele pentru calculator. Revoluţia

informatică a depăşit cu mult capacitatea legislaţiei de a face faţă practicii în momentul în care

portabilitatea programelor a dus la o răspândire fără precedent şi la o utilizare extrem de

frecventă a software-ului. Până în prezent nu s-a ajuns la o soluţie concretă de protejare a

programelor pentru calculator. S-a vehiculat atât ideea protecţiei prin brevet cât şi cea prin

intermediul dreptului de autor dar au existat şi voci care au susţinut necesitatea elaborării unei

noi forme de protecţie specială pentru această „nouă formă” de proprietate intelectuală.

Topografiile originale ale circuitelor integrate sunt protejate tot prin intermediul

dreptului de autor. Astfel, industria microelectronică are un mijloc de protecţie şi condiţii

propice pentru dezvoltare.