Dreptul de proprietate privată în dreptul român față de dreptul contemporan

Capitolul 1. Proprietatea în dreptul roman

În dreptul roman proprietatea desemna dreptul care aparținea unei persoane de a se folosi de un lucru (utendi), de a-i culege fructele (fruendi) și de a dispune de acel lucru (abutendi) în limitele legii. Dreptul de proprietate era denumit de romani dominium ex jure Quiritium și era alcătuit din trei drepturi: jus utendi, jus fruendi și jus abutendi.

Proprietatea în dreptul roman a cunoscut un proces de evoluție istorică în decursul căruia trăsăturile sale caracteristice s-au cristalizat cu claritate. Inițial, în societatea romană, prima formă de proprietate cunoscută a fost proprietatea colectivă sau obștească. Acest tip de proprietate era caracteristic primei forme de organizare socială a Romei - organizarea gentilică, bazată pe rudenia de sânge și în cadrul căreia proprietatea aparținea ginții, adică tuturor membrilor acesteia care aveau un ascendent comun și erau legați printr-o legătură de rudenie de sânge. Reminiscențe ale acestei prime forme de proprietate s-au păstrat o perioadă relativ lungă de timp, concludent în acest sens fiind faptul că și după reforma administrativă a Romei efectuată de Servius Tullius și care practic a finalizat procesul de descompunere a organizării gentilice, unele triburi urbane create de acesta (cartiere) vor continua să poarte denumirea unor foste ginți, dovedind astfel existența anterioară în acele locuri a unor suprafețe de teren care se aflaseră în proprietatea obștească a ginților respective.

Următoarea etapă în procesul de evoluție a proprietății în dreptul roman a constituit-o apariția proprietății familiale. Aceasta a fost inițial desemnată prin denumirea heredium - moștenire, deoarece multă vreme lucrurile care formau obiectul acestui tip de proprietate puteau doar sa fie lăsate moștenire și nu puteau să fie alienate. Acest tip de proprietate, pe lângă caracterul său inalienabil pe care 1-a păstrat o perioadă destul de lunga de timp, se mai caracteriza și prin faptul că în general avea o sferă de cuprindere cantitativă (asupra lucrurilor) destul de redusă.

Odată cu formarea statului roman apar noi tipuri de proprietate și anume proprietatea statului și proprietatea privată. Proprietatea statului a avut inițial în componența sa ager publicus - pământurile dobândite de la dușmani în urma războaielor de cucerire. Având ca punct de plecare chiar această proprietate a statului, cu timpul, s-a constituit și o proprietate privată, de regulă imobiliară. Apariția acesteia s-a realizat în condițiile existenței unor mari discrepanțe în viața socială datorate repartiției complet inechitabile a suprafețelor de teren care alcătuiau ager publicus, inițial acordate în folosință unui număr relativ redus de persoane aparținând clasei dominante (patricienilor) și ulterior, prin efectul unor legi, acești acaparatori au fost recunoscuți ca proprietari ai respectivelor suprafețe de pământ. Generalizarea conceptului de proprietate privată sa făcut sub forma proprietății mobiliare deoarece, conform tribunului poporului Marcius Philippus , "în anul 104 î.Hr., la Roma proprietatea imobiliară aparținea unui număr de cel mult 2000 de familii". Această proprietate privată mobiliară a fost inițial desemnată prin cel mai vechi termen utilizat de romani pentru a denumi patrimoniul - familia pecuniaque. Această denumire are ca sferă de cuprindere lucrurile mobile și mai exact lucrurile mobile desemnate prin termenii familia - sclavii aflați în proprietatea unui cetățean roman și pecunia - vitele care aparțineau acestuia.

Ulterior, mai ales după reformele lui Servius Tullius , proprietatea privată va capătă o consacrare definitivă și o generalizare a sferei sale de întindere asupra lucrurilor. Importanța căpătată de proprietatea privată, odată cu dezvoltarea și diversificarea relațiilor sclavagiste de producție, i-a făcut pe unii cercetători să afirme că dreptul roman era un sistem de drept bazat pe principiul proprietății private.

Capitolul 2. Proprietatea în dreptul contemporan

În dreptul contemporan românesc dreptul de proprietate este, conform Codului civil, dreptul unei persoane de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. În funcție de titular și caracteristici, proprietatea poate fi privată sau publică.

Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice. Poate fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, inclusiv statul. În cazul în care însă statul deține bunuri cu titluri de proprietate privată, acestea sunt supuse aceluiași regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane.

Posesia (jus possidendi) este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens este un element de drept, iar nu unul de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă a bunului). Folosința (jus utendi și jus fruendi) cuprinde atât utilizarea bunului, cât și culegerea fructelor acestuia. Dispoziția (jus abutendi), are două elemente: dispoziția materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale (care exprimă posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma substanța acestuia) și dispoziția juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate).

Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv și perpetuu. Dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că titularul său are libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură cu bunul său. Caracterul exclusiv cuprinde două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său și excluderea terților, inclusiv a autorităților publice, de la exercitarea prerogativelor proprietății. În fine, dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme cât există și bunul care face obiectul dreptului; în plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz și nu poate fi pierdut prin intervenția prescripției extinctive.