Dreptul de Proprietate și Posesiunea în Roma Antică și în Lumea Contemporană

Atat institutia proprietatii cat si cea a posesiunii au fost recunoscute inca din dreptul roman. In timp, ambele institutii au evoluat odata cu societatea.

Proprietatea in Roma Antica

In literatura juridica, proprietatea apare fie ca drept subiectiv, fie ca institutie a dreptului obiectiv.

Dreptul de proprietate in sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza modul de repartitie a mijloacelor de productie, precum si a produselor.Dreptul subiectiv de proprietate, acea posibilitate de a stapani un lucru prin putere proprie si in interes propriu, este definit de normele dreptului de proprietate. Aceste atribute se manifesta pe un plan mai larg sau mai restrans, in functie de conditiile istorice concrete.

Formele primitive de proprietate

Formele primitive de proprietate erau proprietatea colectiva a gintii si proprietatea familiala. In epoca prestatala a Romei pamantul, ca principal mijloc de productie, se afla in proprietatea colectiva a gintii. Astfel, proprietatea era colectiva cu exceptia a doua iugare de pamant care se aflau in proprietatea familiala. Mancipatiunea, modul originar de transmitere a proprietatii la romani, presupunea tinerea cu mana de catre dobanditor a lucrului transmis. Fireste aceasta forma nu se putea aplica la lucrurile imobile. Prin urmare, in epoca aparitiei mancipatiunii nu se cunostea proprietatea privata asupra pamantului si caselor, ci numai asupra lucrurilor mobile ca sclavii si vitele, deorece numai asemnea lucruri puteau fi aduse in fata martorilor si tinute cu mana de catre achizitor. Actiunea in revendicare a imbracat, in epoca veche, forma lui sacramentum in rem. Sacramentum in rem, intre alte forme, presupunea si prezenta lucrului in fata magistratului. Aceasta forma nu putea fi indeplinita in cazul lucrurilor imobile, asa incat, iarasi trebuie sa admitem ca aceste lucruri nu erau obiect de proprietate privata; daca bunurile imobile ar fi fost obiect de proprietate privata, forma originara a revendicarii ar fi fost astfel elaborata incat sa fie aplicabila si in cazul lor. Succesiunea legala era atribuita sui heredes-ilor in lipsa acestora agnatilor, iar daca lipseau si agnatii, gentililor. Gentilii (membrii gintii) veneau cu totii la mostenirea celui ce nu avea sui heredes sau agnati. Acest drept de mostenire, consacrat in Legea celor XII Table, este o amintire a epocii in care ginta exercita in colectiv dreptul de proprietate asupra pamantului.

Paralel cu proprietatea colectiva a gintii a existat si proprietatea familiala. Aceasta are un caracter inalienabil confirmat de mecanismul mancipatiunii. Proprietatea asupra lui heredium are si un caracter indivizibil: dupa moartea lui pater familias, sui heredes traiau intr-o stare de indiviziune, situatie desemnata, mai tarziu, prin termenul de antiquum consortium. Datorita acestui fapt, heredium nu desemna numai o forma de proprietate ci si o forma de mostenire. Legea celor XII Table proclama faptul ca mostenitorii-sui heredes-dupa moartea lui pater familias nu isi puteau imparti pamantul datorita faptului ca ei se aflau intr-o stare de indiviziune. Aceasta stare era oarecum avantajoasa pentru mostenitori deorece fragmentarea pamantului putea duce la scaderea productivitatii lui. In fine, proprietatea familiala are un caracter de coproprietate. Sui heredes se mostenesc pe ei insisi, in sensul ca vin la mostenirea unui lucru pe care il stapaneau si inainte de moartea lui pater familias.

Proprietatea in epoca veche

In epoca veche au existat doua forme de proprietate: proprietatea publica sau colectiva a statului si proprietatea individuala privata ( quiritara). Proprietatea publica a statului: se imparte in 2 categorii: proprietatea statului asupra pamantului –ager publicus- si proprietatea statului asupra sclavilor – servi publicus, ambele aflandu-si originea in cuceririle de razboi romane. O parte din ager publicus, statul il dadea in folosinta cetatenilor romani. Treptat a inceput un proces de concentrare a pamanturilor in mainile patricienilor formandu-se marile mosii (latifundia). Ca urmare a acestui lucru, statul acorda si celor saraci dreptul de a folosi o parte din ager publicus, cu scopul de a micsora stapanirea patricienilor. Proprietatea statului asupra sclavilor se forma astfel: prizonierii de razboi erau transformati in sclavi si deveneau proprietate a statului roman din care o parte erau vanduti cetatenilor romani. Totodata, statul ii putea folosi ca servitori , scribi, usieri, etc. Sclavii statului puteau fi dezrobiti de catre magistratii superiori printr-o simpla declaratie, primeau anual o suna de bani pentru intretinere, primeau o portiune din teritoriu public pentru a-si construi casa pe aceasta, aveau dreptul de a inchea un fel de casatorie cu femei libere si aveau dreptul de a dispune pentru cauza de moarte de jumatate din patrimoniul lor.

Proprietatea quiritara constituia privilegiul exclusiv acordat cetatenilor romani. Aceasta contine 3 atribute care o definesc: ius utendi, ius frutendi si ius abutendi. Proprietatea quiritara prezinta si 3 caractere: absolut, perpetuu si exclusiv. Caracterul absolut decurge pe de o parte din caracterul absolut al drepturilor reale, caci proprietatea este principalul drept real, care este opozabil tuturor –erga omnes, iar pe de alta parte datorita faptului ca proprietarului de pamant si sclavii ii erau recunoscute puteri nelimitate asupra bunurilor; din vremea celor XII Table se aduc unele limitari caracterului absolut, cum ar fi obligatia proprietarilor unor terenuri vecine de a lasa un spatiu liber de 5 picioare intre fonduri. Caracterul perpetuu consta in faptul ca dreptul de proprietate nu se putea pierde dupa un anumit timp deoarece proprietatea quiritara avea ca scop exploatarea lucrului. Caracterul exclusiv consta in faptul ca nu i se poate impune proprietarului sa imparta folosinta lucrului cu o alta persoana.Proprietatea quiritara era de mai multe categori: asupra pamantului, asupra sclavilor, asupra vitelor mari si a vitelor mici. Proprietatea quiritara asupra sclavilor constituia forma de proprietate fundamentala a societatii romane, deoarece insasi baza economica era sclavagista, se intemeia pe munca sclavilor. Proprietatea quiritara asupra vitelor mari constituia o categorie importanta a proprietatii, deoarece acestea constituia mijloacele necesare pentru cultivarea pamantului inca dinaintea aparitiei statului.