Dreptul de retenție în operațiunile de intermediere în afaceri

Intermedierea în cadrul activităților comerciale reprezintă o suma de operațiuni complexe. Acestea includ în conținutul lor o multitudine de raporturi juridice ce se încheie între parteneri contractuali cu denumiri și calități diferite, ce se desfășoară în plan intern dar și internațional. Așadar, intermedierea poate fi definită ca fiind acea activitate pe care o persoană ce poartă numele de intermediar, o prestează pe seama unei alte persoane (principalul), fie în numele principalului (în cadrul unui raport juridic de mandat cu reprezentare), sau în numele și pe seama ei însasi dar în realizarea unui interes comun cu principalul, activitate în care intermediarul este prepusul părților intermediate sau independent fața de acesta, dupa caz, si care constă numai în negocierea sau negocierea și încheierea de acte juridice.

Dreptul de retenție presupune acel drept pe care poate să-l dețină o persoană în cazul prevăzut de lege, atât timp cât creditorul bunului respectiv, nu-l despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun și pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.

Persoana care exercită dreptul de retenție are dreptul de a deține bunul atât timp cât creditorul bunului respectiv nu-l despăgubește privind toate cheltuielile pe care le-a efectuat asupra bunului dat.

Dreptul de retenție nu poate fi exercitat în cazul în care posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, abuzivă, ilegală ori dacă bunul este insesizabil. Dreptul de retenție nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credință, în afara cazurilor prevăzute de lege. Dreptul de retenție se exercita în următoarele cazuri: vânzare-cumpărare, depozitarea unui bun etc.

Transferul dreptului de proprietate se realizează în mod normal din momentul realizarii acordului de voința. Predarea este independentă de transferul proprietății și i se recunoaște vânzătorului dreptul de retenție asupra lucrului vândut, în caz de faliment sau de insolvabilitate a cumpărătorului.

Când vine vorba de natura juridică, dreptul de retenție poate fi considerat un drept real, deoarece el este opozabil dar se mai poate considera și personal, deoarece deținătorul adică persoana care a efectuat anumite îmbunătățiri asupra bunului creditorului, nu are drept de urmărire și de preferință asupra acestuia. Asta înseamnă că el nu are posibilitatea să vândă bunul respectiv, pentru a-și recupera toate cheltuielile. Având în vedere cele menționate se poate spune totuși ăa dreptul de retenție este un drept real imperfect, deoarece este opozabil tuturor, însă nu există posibilitatea urmăririi și executării dreptului de preferință asupra bunului.

Dreptul de preferință îi oferă deținătorului o simplă detențiune asupra bunului. El trebuie să conserve bunul cu seriozitatea unui bun proprietar. El are posibilitatea de a percepe fructele, fiind obligat să le impute asupra creanței sale, fiind o formă de compensare a tuturor cheltuielilor. Persoana care exercită dreptul de retenție asupra unui bun nu poate dobândi bunul respectiv prin uzucapiune.