Dreptul de Suită

SCURT ISTORIC

Conform afirmaţiilor unor autori , dreptul de suită s-a născut în Franţa, ţară care l-a consacrat, prima, printr-o lege din 1920. Iniţiatorul legii franceze din 1920, deputatul André Hesse datorează iniţiativa sa unei întâmplări reale. Asistând la vânzarea publică a unei picturi de Forain, în momentul în care opera a fost adjudecată pentru suma de 100.000 de franci, copilul în zdrenţe al pictorului a şoptit către o fetiţă, aflată în aceeaşi stare ca şi el: „un tableau de papa". Astfel de întâmplări erau obişnuite în epocă: doctrina citând un alt exemplu celebru: fiul lui Millet, a cărui celebră pictură l’Angelus a fost vândută de autor cu 1.200 de franci şi revândută ulterior pentru suma de 1 milion de franci, supravieţuia vânzând flori în holurile teatrelor, în ciuda protestelor pe care Legea din 1920 le-a generat din partea negustorilor de tablouri, care-şi vedeau micşorate profiturile din comerţul cu opere de artă plastică, legea franceză a dreptului de autor din 1957 nu numai că nu a abrogat legea din 1920, ci a şi întărit acest drept, iar exemplul Franţei a fost urmat de numeroase alte state şi a sfârşit prin a se generaliza, mai ales după ce dreptul a fost consacrat şi în textul Convenţiei de la Berna (art. 14 terţ). În fosta Germanie Federală, numai în anul 1987 au fost colectaţi şi vărsaţi în beneficiul artiştilor plastici, cu titlu de drept de suită, suma de 200 de milioane de mărci.

Următoarele state care au recunoscut dreptul de suită au fost Italia, Belgia, Portugalia şi Austria .

CARACTERISTICI GENERALE PRIVIND DREPTUL DE SUITĂ

1) REGLEMENTARE PE PLAN INTERN ŞI EXTERN:

Pe plan intern, dreptul de suită este reglementat de art. 21-23 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi legile conexe; iar pe plan extern dreptul de suită face obiectul reglementării prin Directiva nr. 2001/84/CE a Parlamentului European.

2) CONCEPTUL DREPTULUI DE SUITĂ:

În sens larg,cu privire la bunuri, dreptul de suita este atributul unui drept real care constă în dreptul pe care îl are creditorulnde a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla . Conform opiniei lui Theodor Bodoasca ,”dreptul de suită reprezintă posibilitatea conferită de lege autorului de a cunoaşte locul în care se află opera sa şi de a încasa o cotă din preţul de vânzare obţinut la orice act de revânzare a acesteia, ulterior primei înstrăinaţi a ei de către autor”.

O alta definire a dreptului de suita este dată de Directiva nr. 2001/84/CE care prezintă dreptul de suită că “dreptul netransferabil și inalienabil al autorului unei opere originale de artă plastică sau grafică de a obține un beneficiu economic din vânzările succesive ale operei în cauză” .

Tot aceeaşi directivă precizează că dreptul de suită este un drept cu caracter frugifer care dă autorului/artistului posibilitatea să perceapă o remunerație pentru înstrăinările succesive ale operei. Obiectul dreptului de suită este opera materială, și anume suportul în care este încorporată opera protejată.

3) OBIECTUL DREPTULUI DE SUITĂ:

Convenţia de la Berna - dreptul de suită are în vedere „operele de artă originale şi manuscrisele originale ale scriitorilor şi compozitorilor".

Directiva nr. 2001/84/CE – “dreptul de suită nu se întinde asupra manuscriselor originale ale scriitorilor şi compozitorilor şi instituie obligativitatea acestuia”.

Legislaţia internă – “operele fotografice şi operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice”.