Dreptul European al Contractelor

Europenizarea dreptului privat

Problema a fost abordată încă din anul 1900 la Congresul de Drept Comparat ce a avut loc la Paris. Acest congres a fost socotit în mare măsură ca fiind actul de naştere a dreptului comparat modern, inspirat de ideea unui „drept comun al umanităţii civilizate”, dreptul comparat fiind în măsură să poată valorifica diferenţele accidentale care separă sistemele juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene. Această sarcină cheie a comparatismului juridic a început să se concretizeze abia după sfârşitul Primului Război Mondial, când a fost creat Institutul Internaţional pentru unificarea dreptului privat la Roma (UNIDROIT). Prin anii ’60 s-a creat o a doua organizaţie consacrată unificării internaţionale a dreptului privat – UNCITRAL. După unele opinii, influenţa celor două organisme asupra evoluţiei dreptului privat a fost mai degrabă modestă, până în prezent cel mai mare succes al acestora fiind pregătirea Convenţiei privind contractele pentru vânzarea internaţională de mărfuri (CISG), document care priveşte un domeniu cheie al dreptului privat, în prezent intrat în vigoare în mai mult de 60 de state, dintre care şi state membre ale Uniunii Europene, şi care a devenit din ce în ce mai important pentru practica juridică.

Având în vedere dificultăţile considerabile pe care le întâmpină unificarea juridică la nivel global, desigur, inevitabile, precum şi marile divergenţe dintre sistemele de drept ale diferitelor naţiuni şi popoare, care nu sunt neapărat datorate unor accidente ale istoriei sau ale hazardului, acestea pot, crede Reinhard Zimmerman, deopotrivă să fie fondate pe diferenţe culturale, economice ori politice fundamentale. Acest fapt face însă ca unificarea juridică să aibă un succes mult mai mare decât atunci când aceasta ar avea în vedere sistemele de drept ale naţiunilor care se află la un nivel de evoluţie culturală şi economică aproape similară şi care, între altele, împărtăşesc aceeaşi experienţă istorică şi aceleaşi concepţii politice fundamentale.

Dacă asemenea naţiuni se unesc într-o comunitate economică, unificarea regimului juridic, mai cu seamă privind tranzacţiile comerciale, mai devreme sau mai târziu, se va realiza datorită importanţei considerabile practice şi politice. Urgenţa promovării unui drept privat european determină o evoluţie juridică contemporană remarcabilă. În acest proces, comparatismul juridic poate avea un rol important.

Uniformizarea prin directive

Cu toate că Walter Hallstein, prim-preşedinte al Comisiei Europene, a atras atenţia încă din anul 1964 asupra necesităţii unei armonizări a dreptului privat în Europa, ştiinţa dreptului privat nu a primit cu adevărat provocarea decât prin anii ’90, când a fost lansat un program ambiţios în domeniul societăţilor comerciale, astfel încât primele două directive au vizat miezul dreptului privat tradiţional.

Se pare însă că numai directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii din 1993 a marcat, indubitabil, pentru juriştii europeni, faptul că dreptul privat european a dobândit o nouă dimensiune.

Un alt pas important în europenizarea dreptului privat prin intermediul directivelor Comunităţii Europene a fost adoptarea Directivei privind vânzarea şi garantarea bunurilor de consum din 1999. De altfel, încă din dreptul roman, contractul de vânzare a fost întotdeauna tipul central de contract pentru transmiterea în viaţa comercială, iar directiva s-a dorit a fi un model în vederea codificării europene a reglementărilor privind vânzarea. Menţionăm că în Germania, această directivă a provocat reforma cea mai importantă a BGB (Codul civil) după intrarea în vigoare a acestuia.

În prezent, există peste douăzeci de directive în domeniul dreptului privat tradiţional, precum şi multe altele în afara acestuia. Această din urmă categorie de reglementări formează un bric-a-brac de măsuri legislative individuale adăugate la peisajul dreptului privat general, care adeseori nu se armonizează cu acest cadru şi nu se articulează foarte bine între ele. Astfel, confuzia care anturează încă noţiunea de „consumator”, noţiune cheie în domeniul dreptului consumatorului, poate constitui un exemplu, cu toate că evoluţia sa a fost dominantă în ultimii 25 de ani în Uniunea Europeană.

Tot asemenea, nu putem determina cu claritate care sunt raporturile dintre figura juridică a „contractului de consum” şi regimul juridic general al contractului. De altfel, toate directivele care au contribuit sau vor contribui la constituirea unui drept privat european sunt fundamentate pe dispoziţiile art. 95 TCE sau, mai precis, aşa cum rezultă din termenii directivelor în chestiune, „în special” pe art. 95. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, aceasta a pus accentul pe faptul că Uniunea Europeană nu poate lua măsuri pentru apropierea reglementărilor statelor membre decât cu scopul ameliorării funcţionării pieţei comune interne.

Rolul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Armonizarea juridică pe cale legislativă în cadrul Uniunii Europene este, desigur, nesatisfăcătoare pentru anumite consideraţii, dar nici activitatea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene nu ameliorează cu mult această situaţie. Este totuşi adevărat faptul că anumite noţiuni, reguli şi principii care sunt determinante pentru Dreptul european sunt rezultatul jurisprudenţei acesteia. Curtea Europeană de Justiţie are o posibilitate restrânsă de a acţiona în domeniul dreptului privat, dat fiind că, potrivit art. 220 şi urm. TCE, aceasta nu este o curte supre- mă pentru litigiile de drept privat în cadrul Uniunii Europene. Curtea are această compe- tenţă în materia litigiilor privind indemnizaţiile pentru prejudiciile cauzate de către Comunitate şi în domeniul litigiilor privind răspunderea extracontractuală.

În cazul litigiilor de drept privat, Curtea poate pronunţa decizii prejudiciale (preliminare) în scopul garantării unei interpretări uniforme a dreptului comunitar. Spre exemplu, retracţia în materia tranzacţiilor la domiciliu se aplică contractelor de cauţiune, cu condiţia ca datoria principală a cărei garanţie este să fie de asemenea contractată în altă parte decât în spaţiul comerciantului creditor; că un cumpărător care a încheiat o tranzacţie la domiciliu poate retracta, chiar după trecerea termenului de 6 luni, dacă nu a fost informat despre dreptul său de retracţie, sau că noţiunea de „prejudiciu” în directiva privind voiajele cu preţ forfetar cuprinde prejudiciile extrapatrimoniale. Fără îndoială, sunt probleme importante care privesc aplicarea dreptului privat în ansamblul celor 27 de state membre.