Dreptul fundamental la un mediu sănătos și echilibrat ecologic

Printre drepturile umane fundamentale de „generația a treia”, a drepturilor de soli da ritate, dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic se caracterizează printr o dinamică deosebită în privința recunoașterii și garantării sale juridice. Proclamat inițial în plan internațional (Declarația de la Stockholm, 1972), consacrat consti tuțional și/sau legislativ la nivelul statelor, acest drept este receptat cu difi cultate, pe cale jurisprudențială de sistemul Convenției europene pentru apărarea drep turilor omului și libertăților fundamentale (CEADOLF) și de dreptul comunitar. În absența unor reglementări precise, el este recunoscut și garantat, mai ales la nivel procedural și pe cale jurisprudențială.

Recunoașterea unui asemenea drept în plan internațional își are originile în Decla rația de la Stockholm privind mediul uman (iunie, 1972), al cărui prim articol arăta că: „Omul are un drept fundamental la libertate, egalitate și condiții de viață satis făcătoare, într un mediu a cărei calitate îi permite să trăiască în demnitate și bună stare. El are îndatorirea solemnă de a proteja și ameliora mediul pentru generațiile pre zente și viitoare”. Aceste prevederi surprind și subliniază legătura de intercon diționare dintre mediu și drepturile fundamentale ale omului; libertatea, egalitatea și demnitate reflectă drepturile civile și politice, referirile la condițiile de viață satisfă cătoare și bunăstare evocă drepturile economice, sociale și culturale, iar termenul de „mediu a cărui calitate ...” anunță un nou drept, în născare, aparținând drepturilor de solidaritate.

Prima stipulare a dreptului la mediu într un tratat internațional a avut loc prin

art. 24 al Cartei africane a drepturilor omului și popoarelor (1981) care prevede că „Toate popoarele au dreptul la un mediu satisfăcător și global, propice dezvoltării lor”; așadar un drept colectiv, cu semnificații generale și globale.

Un pas înainte în precizarea dimensiunilor sale de drept uman fundamental s a făcut tot printr un document regional, respectiv Protocolul adițional la Convenția americană relativă la drepturile omului, adoptat la San Salvador, la 17 noiembrie 1988, referitor la drepturile economice, sociale și culturale.

Treptat, unele documente ale conținutului dreptului au cunoscut reglementări speci fice; astfel, Carta europeană a resurselor de apă (adoptată de Comitetul miniș tri lor Consiliului Europei la 17 octombrie 2001), proclamă că orice persoană are drep tul de a dispune de o cantitate de apă suficientă pentru satisfacerea nevoilor sale esen țiale, iar Forurile mondiale ale apei, acțiunile instituțiilor ONU și planul de apli care a rezultatelor Summitului de la Johannesburg (2002) au acordat o atenție deo sebită gestiunii apei și accesului fiecărei persoane la apă potabilă.

De asemenea, numeroasele documente referitoare la dezvoltarea durabilă cuprind elemente importante conexe dreptului la mediu.

O serie de convenții se referă la aspectele procedurale ale dreptului la mediu, pre cum Convenția de la Aarhus (1988) și Convenția europeană privind drepturile omu lui (1950).

- 1. Garantarea dreptului la un mediu sănătos prin Convenția euro-peană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

La momentul adoptării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a liber tăților fundamentale - Roma, 4 noiembrie 1950 - problemele mediului nu repre zentau o preocupare însemnată deopotrivă la nivelul autorităților sau cel al opiniei publice, fapt ce explică absența unor referiri expuse la acestea în textul documen tului.

Nici astăzi nu există o consacrare expresă a sa în Convenție. Totuși, evoluția realităților a impus consa crarea unei asemenea norme pe cale jurisprudențială.

Tehnica pretoriană utilizată a fost cea a „protecției prin ricoșeu”, care permite extinderea protecției anumitor drepturi garantate de Convenție la drepturi care nu sunt expres prevăzute de acesta. Desigur, cel puțin în situația de față, o atingere adusă mediului nu poate fi considerată cauza violării unui drept (la un mediu sănătos) care nu este garantat de Convenție și, datorită acestui fapt, nu poate fi invocat direct la CEDO, dar poate fi cauza violării altor drepturi protejate de Convenție și, cu acest titlu, supus completului organelor de control ale Curții de la Strasbourg.

Deși unii specialiști sugerau inițial invocarea dreptului la sănătate și bunăstare care decurgea din dreptul la viață, recunoscut de art. 2 din Convenție, în acest scop Curtea a preferat însă să apeleze la art. 6.1 care garantează dreptul la un proces echitabil și art. 8 parag. 1 care recunoaște dreptul oricărei persoane la respectul vieții sale private, familiale și a domiciliului său.

Se poate aprecia că în prezent jurisprudența CEDO s a cristalizat în garantarea protecției mediului ca un drept individual sub trei aspecte principale: apartenența sa la conținutul dreptului garantat de art. 8. parag. 1 din Convenție, existența unui drept la informare privind calitatea și pericolele pentru mediu și a unui drept la un proces echitabil în această privință (cu implicațiile aferente).