Dreptul internațional în timpul conflictelor armate

CONSIDERAŢIUNI GENERALE

Dreptul războiului reprezintă partea cea mai veche a dreptului internaţional şi mai bogată în reglementări, mai ales în trecut, decît partea acestui drept referitoare la relaţiile paşnice dintre state şi popoare. Aceasta este o ramură aparte a dreptului internţional – o totalitate de norme care reglementează relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional care sunt parte la conflict şi cei influenţaţi de conflict în ceea ce priveşte începutul şi sfîrşitul războiului, utilizarea mijloacelor şi metodelor de desfăşurare a războiului, neutralitatea, apărarea victimelor de război, încetarea războiului şi răspunderea statelor şi persoanelor fizice pentru încălcarea acestor norme.

Merită să menţionăm că dreptul internaţional a apărut în mare parte ca drept al războiului. În 1625 a văzut lumina zilei cartea lui Hugo Grotius “Despre dreptul războiului şi a păcii” (“De jure belli ac pacis”). În aceasta, în mare măsură s-a încercat de a determina justificările juridice pentru începerea războiului, aşa numitul drept pentru război (jus ad bellum). Partea a doua – dreptul războiului (jus in bellum), care stabileşte regulile de desfăşurare a acţiunilor militare, s-a dezvoltat mai lent. Doar în anul 1928, prin semnarea Pactului Briand – Kellog, războiul ca metodă de soluţionare a diferendelor internaţionale a fost scos în afara legii.

Conflictul armat înseamnă o negare a dreptului în general, precum şi a valorilor morale. Într-adevar, romanii spuneau “Inter arma silent leges”(Cicero, Pro Milone, IV, 10). Totuşi efectivitatea dreptului războiului nu a fost niciodată una înaltă. Karl von Klausevitz spunea: “În război, ca în dragoste, nu există legi”. În timpul său, E. Kant scria: “Starea de pace între oameni care sunt vecini, nu este starea normală, status naturalis, ultima fiind invers, starea de război. Ca rezultat, starea de pace trebuie instaurată ”. Acest lucru a şi fost făcut la nivel universal prin Carta ONU, care a limitat folosirea forţelor armate la necesitatea autoapărării. Unii savanţi consideră că, odată ce războiul a fost scos în afara legii, nu putem vorbi despre drepturile participanţilor în acesta. Oricum, o mare parte a cercetătorilor au ajuns la concluzia

că dreptul beligeranţilor şi neutralitatea continuă să existe, chiar dacă cu anumite schimbări.

Războiul este expresia unuia dintre instinctele cele mai puternice şi constante ale omului. El a jucat, mult timp, rolul principal în relaţiile dintre popoare şi state. Acest lucru este dovedit omenirii (în ultimii 5000 de ani se apreciază că au avut loc 14000 războaie, iar în ultimii 3400 de ani, omenirea a cunoscut numai 250 de ani de pace) . În condiţiile actuale, experienţa istorică atestă că războiul nu rezolvă problemele divergente ale relaţiilor internaţionale, ci le complică. Dar asta nu înseamna că războaiele au fost totalmente excluse din societatea umană. Există o serie de războaie care au nimicit milioane de oameni deacum dupa cel de-al doilea război mondial: războaiele din Coreea şi Vietnam, invazia SUA în Grenada (1983) şi Panama (1989), războiul de lungă durată dintre Israel şi statele arabe, războiul irano-irakian, amestecul armat al URSS în Afganistan, agresiunea Irakului împotriva Kuweitului (1990), războaiele pe teritoriile fostei URSS şi a Iugoslaviei, etc. Pe lîngă acestea, în condiţiile contemporane pot totuşi exista războaie, ce nu sunt interzise de dreptul internaţional: războaiele de apărare în puterea dreptului de autoapărare individuală şi colectivă împotriva agresiunii (art. 51 al Cartei ONU); războaiele de eliberare naţională; războaiele civile în anumite ţări; operaţiunile forţelor armate ale ONU sau ale trupelor naţionale (multinaţionale) în conformitate cu decizia Consiliului de Securitate al ONU, după art.42 al Cartei ONU (spre exemplu, împotriva Republicii Democrate Coreea de Nord în 1950-1953, împotriva Irakului în 1991); prin executarea obligaţiilor din tratate (spre exemplu folosirea forţelor armate indiene împotriva rebelilor TOTI, în conformitate cu înţelegerea între India şi Sri-Lanka în 1987).

CODIFICAREA

Izvorul principal al dreptului războiului este obiceiul (cutuma), deoarece numai el poate asigura generalitatea caracterului obligativităţii normelor . Pentru a evita

aplicarea principiului nullum criment sine lege (nu există crimă fără lege), pe parcursul sec. XX au fost înfăptuite mai multe codificari ale regulilor de desfăşurare a războiului. Aceste procese pot fi divizate în două grupuri mari. Primul cuprinde Convenţiile de la Haga din anii 1899 şi 1907, numit şi “dreptul de la Haga” prin care s-a codificat vechiul drept al războiului. Partea nouă, care se numeşte “dreptul de la Geneva”(sau dreptul umanitar) îmbină Convenţiile de la Geneva din 1929, 1949 şi cele două protocoale adiţionale din 1977.

Cele două Convenţii de la Haga din 1899 şi 1907 au sistematizat regulile de purtare a războiului terestru, a celui maritim şi mai puţin a celui aerian, la nivelul tehnicii militare. De asemenea, ele au codificat normele de drept internaţional privind neutralitatea în timp de război şi au stabilit drepturile şi obligaţiile părţilor beligerante în desfăşurarea ostilităţilor şi cu privire la limitarea dreptului lor în alegerea mijloacelor şi metodelor de luptă. După primul război mondial acesta a fost completat cu “Protocolul de la Geneva de interzicere a folosirii armelor chimice şi bacteriologice în timp de război” din 1925.