Dreptul la un proces echitabil în reglementările europene și jurisprudența CEDO

Despre drepturie omului si aparitia CEDO.

Drepturile omului, democraţia şi statul de drept sunt valori esenţiale ale Uniunii Europene. Introduse chiar în tratatele sale fondatoare, acestea au fost consolidate prin adoptarea unor serii de documente, care au facilitat parcurgerea unor etape instituţionale. Astfel, istoria Uniunii Europene poate fi reperată prin prisma evoluţiei protecţiei drepturilor omului, ce a influenţat decisiv forma, precum şi funcţiile actuale ale organizaţiei. De asemenea, prin fiecare pas prin care au fost stabilite noi reglementări, ce au condus la dezvoltarea Uniunii, au fost acordate noi garanţii în privinţa drepturilor omului .

Prin structura sa iniţială, ca o construcţie economică şi prin modul de luare a deciziilor, Comunitatea şi mai apoi Uniunea Europeană au reuşit să îşi construiască o unitate şi o capacitate de acţiune superioare altor organizaţii europene de cooperare. Procesul de integrare a acestui spaţiu s-a realizat prin instituirea a patru categorii de libertăţi fundamentale pentru Piaţa Uniunii (libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului), la care s-au adăugat eliminarea barierelor din calea acestora, armonizarea legislaţiilor, precum şi instituirea unui proces interguvernamental şi democratic de luare a deciziilor, în cadrul căruia aplicarea acquis-ului comunitar este primordială .

Pentru prima dată în istoria Europei, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene însumează în cadrul unui singur document întreaga arie a drepturilor civile, politice, economice şi sociale . În conţinutul Cartei, care respectă competenţele şi îndatoririle Uniunii, dar şi principiul subsidiarităţii, au fost recunoscute, reafirmate şi dezvoltate norme juridice fundamentale privind drepturile omului, drepturi care rezultă în special din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Carta este structurată într-un Preambul şi 54 de articole, grupate în cadrul a şase capitole: Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia şi Justiţia. Astfel, în Preambul se afirmă scopul UE de a promova o dezvoltare echilibrată şi durabilă a Europei pe baza respectării valorilor indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, întărind prin Cartă protecţia drepturilor fundamentale conforme evoluţiei societăţii, progresului social şi dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.

De asemenea, în cadrul celor şapte capitole, inovând faţă de constituţiile tradiţionale, Carta face o distincţie mai explicită între „drepturile cetăţenilor” şi „drepturile tuturor indivizilor” rezidenţi pe teritoriul Uniunii. Totodată, Carta reprezintă o inovaţie şi prin conţinut, fiind mult mai vast decât cel al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţile fundamentale. În vreme ce Convenţia se limitează la drepturile civile şi politice, Carta drepturilor fundamentale acoperă şi celelalte domenii, precum dreptul la o bună administrare, drepturile sociale ale lucrătorilor, protecţia bunurilor personale sau bioetica. După cum s-a susţinut şi în literatura de specialitate5 , impactul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie analizat prin prisma obiectivelor avute în vedere în momentul elaborării sale, a inovaţiilor aduse în materia protecţiei drepturilor pe care le consacră şi a statului ce i-a fost acordat, ce ar putea determina o nouă intervenţie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru asigurarea forţei sale juridice, dar mai ales prin individualizarea poziţiei ce i-a fost atribuită ca urmare a includerii sale în conţinutul proiectului Constituţiei Europene şi prin recunoaşterea sa ca având forţă juridică obligatorie prin Tratatul de la Lisabona .

Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei și semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma. Acest document a intrat în vigoare pe data de 3 septembrie 1953. Convenția a fost ratificată de cvasitotalitatea statelor membre ale Consiliului Europei și este una dintre construcțiile cele mai noi ale sistemului instituțional internațional. Convenția și protocoalele sale adiționale apără mai multe drepturi și libertăți fundamentale ce au ca titulari persoane fizice, privite individual, sau diferite entități sociale cu excepția oricăror structuri statale și stabilește pentru fiecare stat parte un control supranațional al drepturilor omului.

În momentul de față, procedura este foarte complexă și se organizează în jurul a două instanțe:

- Comisia Europeană a Drepturilor Omului care este alcătuită din același număr de juriști cu cel al statelor care au ratificat Convenția și din persoane independente. Comisia poate fi sesizată, fie prin unul din statele membre care denunță "orice nerespectare a deciziilor convenției", fie printr-o reclamație individuală (în această ipoteză, statul apărător trebuie să fi recunoscut acest drept). Comisia ia hotărâri în privința posibilității de a admite recursurile. Ea poate căuta împreună cu celelalte părți o rezolvare amiabilă; dacă nu se găsește o astfel de rezolvare, comisia redactează un raport pentru Comitetul de Miniștri;

- Curtea Europeană a Drepturilor Omului care este formată din același număr de avocați cu al statelor membre din Consiliul Europei. Această instanță poate fi sesizată în termen de trei luni de la transmiterea raportului, de Comisie, de orice stat implicat sau, în sfârșit, de indivizii reclamați. Competența contencioasă a Curții nu se exercită decât față de statele care au acceptat-o ca obligatorie de drept. Curtea dă sentințe definitive. În cazul în care Curtea nu este sesizată, Comitetului de Miniștri îi revine dreptul de a decide asupra violării invocate .

În ceea ce privește țara noastră, putem spune că România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994. Odată cu această ratificare a fost deschisă calea petițiilor individuale în fața instanțelor C.E.D.O. din partea persoanelor fizice și juridice române.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului constituie nu doar o realitate ci și o finalitate a întregii activități umane, bineînteles a aceleia democratice și progresiste. De aici și atentia cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul libertăților fundamentale ale persoanei umane.