Dreptul la Viață

1. Introducere

Dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane şi este un principiu esenţial în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale apărate prin Convenţia europeană în materie, viaţa fiind însăşi condiţia necesară pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi. Însă, în ciuda afirmării caracterului absolut şi a valorizării incontestabile a acestui drept, sunt admise anumite limitări şi subzistă unele incertitudini referitoare la frontierele dreptului la viaţă, textele internaţionale enunţând dreptul la viaţă dar nedefinind viaţa.

Prima condiţie pentru a deţine drepturi este de a fi recunoscut ca om, ca persoană. . În mod deosebit, problema începutului protecţiei dreptului la viaţă este dificilă şi delicată, deoarece nu există nicio definiţie ştiinţific incontestabilă cu privire la începutul vieţii.

Din acest punct de vedere, este de reţinut că art. 4 din Convenţia americană a drepturilor omului este mult mai clară, statuând că „dreptul la viaţă este protejat în general începând cu concepţia”.

Instanţa supremă canadiană a stabilit că norma legală care permitea doar avortul terapeutic violează drepturile şi libertăţile femeii, constituind o ingerinţă profundă relativ la corpul său şi, prin urmare, o atingere adusă securităţii persoanei şi libertăţii vieţii private, care garantează fiecăruia o largă autonomie personală asupra deciziilor importante privind intimitatea vieţii sale. În plus, cerinţele procedurale necesar a fi îndeplinite pentru obţinerea certificatului de avort întârziau semnificativ accesul femeii la tratamentul medical, punându-i în pericol sănătatea, ceea ce constituia o altă încălcare a dreptului la securitatea persoanei. Ca urmare, instanţa supremă canadiană a refuzat recunoaşterea unui drept la viaţă al copilului nenăscut.

Argentina, în ceea ce priveşte art. 1 al Convenţiei ONU privind drepturile copilului declara, prin reprezentantul prezent la dezbaterile premergătoare adoptării Convenţiei, că acesta trebuie interpretat în sensul că un copil înseamnă fiecare om de la momentul concepţiei sale şi până la vârsta de 18 ani .

În Anglia , deşi jurisprudenţa admite avortul până la limita viabilităţii, fetusul nu beneficiază de acelaşi statut ca şi copilul născut, stabilindu-se că viabilitatea, de care depinde protecţia acordată vieţii, nu presupune doar posibilitatea de a trăi, ci şi pe aceea de a trăi independent, fiind admis avortul în cazul în care copilul suferă, spre pildă, de o maladie seferă.

Există trei ţări în care este incriminat omorul involuntar al fătului : legea italiană privitoare la avort pedepseşte penal pe cel care cauzează o întrerupere de sarcină prin imprudenţă; în Spania , dreptul la viaţă al copilului nenăscut a fost recunoascut explicit, Codul penal incriminează producerea de leziuni unui făt şi pedepseşte avortul cauzat prin imprudenţă gravă; în Turcia, Codul penal prevede că cel care cauzează involuntar un prejudiciu va fi pedepsit şi penal, iar dacă victima este o femeie însărcinată şi fapta prejudiciabilă provoacă naşterea prematură, pedeapsa aplicată va fi mai mare.

2. Jurisprudenţa Cedo

Se poate remarca faptul că, de principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului omite a se pronunţa in abstracto dacă o lege naţională asupra avortului este compatibilă cu art. 2 al Convenţiei. S-a remarcat că într-o cauză recentă contra Franţei, Curtea Europeană a refuzat să tranşeze problema aplicabilităţii art. 2 din Convenţie în cauza fătului. În speţă, s-a reţinut că, din cauza unei confuzii, reclamanta a pierdut, în a 12-a săptămână de sarcină, fătul pe care îl purta. Moartea fătului a fost provocală, din greşeală, de medicul reclamantei, printr-o procedură de extragere a unui sterilet pe care medicul trebuie să o aplice altei paciente, cu nume asemănător. În faţa Curţii, reclamanta a susţinut încălcarea art. 2, pe motiv că în sarcina medicului nu a fost reţinută infracţiunea de ucidere din culpă. Instanţa europeană a fost chemată să se pronunţe dacă, prin faptul neincriminării suprimării involuntare a fătului, statul francez ăşi încalcă dreptul de a proteja, prin lege, dreptul la viaţă al oricărei persoane. Curtea a concluzionat că statul francez nu şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a apăra dreptul la viaţă şi a considerat, mai departe, că nu este necesar să examineze statutul juridic al fătului, lăsând această problemă la aprecierea statelor, cu atât mai mult cu cât în dreptul comparat nu există o definiţie general acceptată a începutului vieţii.