Dreptul la Viață în Practica CEDO

1. Aspecte generale asupra Drepturilor Omului

Fundamentul drepturilor omului: respectarea dreptului la viață al fiecărei persoane și a demnității umane, se regăsește la majoritatea marilor religii și filozofii ale lumii. Drepturile omului nu se cumpără, nu se vînd și nu se transmit ereditar: ele sunt denumite “inalienabile” pentru că nimeni nu are dreptul să le ia vreunei persoane pentru nici un motiv. Altfel spus, acestea sunt aceleași pentru fiecare persoană, indiferent de rasă, culoarea, sexul, limba, religia, opiniile politice sau altele, originea națională sau socială, averea, nașterea sa, etc.

Expresia “drepturile omului” evocă drepturile ființei umane, căreia ii sunt recunoscute drepturile sale naturale, cum este și dreptul la viață , care reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului.Un rol important l-au avut declarațiile de drepturi ale omului din secolul XVIII, respectiv Declarația de independență a SUA din 1776, Declarația de drepturi a statului Virginia din 1776, Declarația franceză a drepturilor omului din 1789, precum și cea din 1793. Înainte de acestea, semnificație în domeniul analizat au prezentat o serie de documente engleze printre care “Magna Charta Libertatum”(1215), “Petiția drepturilor”(1628), “Habeas corpus”(1679), “Declarația de drepturi din 1689” elaborată în perioada lui Guillaume d’Orange.

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective și esențiale ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltatre a personalității umane, drepturi stabilite prin constituție. Ele, împreună cu celelalte drepturi și obligații corelative formează statutul juridic al cetățeanului.

Drepturile omului joacă un rol foarte important în relațiile dintre cetățeni și stat, deoarece ele controlează și reglează exercitarea puterii statului asupra persoanelor, acordă libertăți persoanelor în relația cu statul și solicită statelor să satisfacă necesitățile umane de bază ale populațiilor care se află în jurisdicția lor. Aceste drepturi sunt descrise cel mai bine în textele (sau instrumentele) internaționale care au fost acceptate de state și care definesc normele ce trebuie respectate. Cel mai cunoscut dintre aceste texte este Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948. Este o declarație de principiu care continuă să exercite o mare influență în întreaga lume. Ea nu are forță de lege, dar, conform multor juriști, aceasta a devenit obligatorie în practica internațională deoarece ea este astăzi integrată în constituțiile și jurisprudențele din foarte multe țări.

Ce este Curtea Europeană? se întreabă Vincent Berger – profesor la College de l’Europe, grefier la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în cartea sa “Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.Astfel, putem cita din cartea sa: Curtea Europeană a Drepturilor Omului este “ prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor fundamentale; interpretul suprem al Convenției; pămîntul promis ce nu este atins decît după un maraton de procedură sau ultima redusă a democrației pe vechiul continent “.

La 4 noiembrie 1950, la Roma, reprezentanții a 13 guverne semnează Convenția Europeană pentru “Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (“Convenția”), care urma să între în vigoare la 3 septembrie 1953. Republica Moldova a ratificat Convenția, Protocoalele sale adiționale la 1 februarie 1998.

Doctrina Convenției afirmă că principalele surse de inspirație ale acesteia au fost Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 și proiectul Pactului referitor la drepturile civile și politice (în forma sa din 1949).

Declarația Universală din 10 decembrie 1948 și Convenția Europeană din 4 noiembrie 1950 au constituit primele mari “unde de soc” ale cruciadei pentru protecția drepturilor omului, ca efect primordial al celui de-al doilea război mondial.

Așadar, filiația Convenției la Declarație este de netăgăduit. În preambulul Convenției fiind în mod solemn subliniat atașamentul la principiile și valorile enunțate în Declarația Universală și faptul că garanția colectivă nu va privi decît anumite drepturi înscrise în aceasta.

Dintre drepturile enunțate în Declarația Universală , autorii Convenției au inclus în Titlul I din Convenție pe toate acelea ce se raliază la ideea de libertate politică : dreptul la viață (2), interzicerea torturii și a tratamentelor inumane și degradante (3), siguranța (5), dreptul la un proces echitabil (6), respectarea vieții private și familiale (8), libertate de expresie și a informației (10), libertate conștiinței și a religiei (9), libertatea de întrunire și asociere (11); ele vor fi completate prin protocoalele adiționale adoptate ulterior.

Scopul Convenției constă în protejarea drepturilor omului nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective.Ca urmare, drepturile enunțate nu generează numai simple obligații de abținere,ci reclamă uneori măsuri pozitive din partea statului contractant. După cum rezultă din textul Convenției, aceasta are ca obiect “apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale“ și ca misiune “să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală”.

Convenția face parte din dreptul nostru intern întrucat, potrivit art.8 din Constituția Republicii Moldova –” se obligă respectarea Cartei Națiunilor Unite și tratatelor la care este parte”. Titlul I art. 2 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului spune: “dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decît în executarea unei sentințe capitale, pronunțate de un tribunal, în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege”. Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului În vederea garantării lui

Reglementările internaționale au ca scop asigurarea unor garanții suplimentare față de dreptul intern pentru respectarea drepturilor fundamentale, acest din urmă drept fiind cel care are rol determinant în consacrarea și asigurarea acestor drepturi.