Dreptul Mării

Date preliminare

Dată fiind faptului că mările și oceanele ocupă aproximativ 70% din suprafața planetei, ei au prezentat interes, din cele mai îndepărtate timpuri, pentru viața popoarelor și raporturile dintre state în legatură cu navigația, comerțul și pescuitul. Odată cu progresul tehnologic preocupările pentru resursele minerale și energetice, precum pești, petrol, gaze, au sporit interesul statelor pentru mări si oceane și mai mult. Din punct de vedere al dreptului internaţional, marea poate fi definită ca ansamblul spaţiilor cu apă sărată, cu condiţia ca acestea să comunice liber între ele. După cum rezultă, apele sărate care nu comunică cu spațiile maritime ale lumii, fiind deci spații închise, nu sunt guvernate de dreptul mării (de ex. Marea Moartă şi Marea Caspică). Dreptul mării poate fi definită ca o ramură a dreptului internațional public, alcatuită din totalitatea normelor juridice internaționale convenționale și cutumiare, care au ca obiect de reglamentarea relațiilor dintre state în activitatea de folosire a spațiilor maritime care nu sunt supuse suveranitații lor exclusive.

Preocupările în privința stabilirii unor reguli cu privire la spațiile maritime sunt foarte vechi. Juristul olandez, Hugo Grotius, în lucrarea Mare liberum - Marea liberă (1609) afirma ca mările și oceanele trebuie sa fie deschise tuturor statelor pentru navigație, comerț și pescuit. Pe de altă parte, avem ideile exprimate de britanicul John Selden în lucrarea Mare clausum - Marea închisa (1635), care susținea dreptul de însușire și de monopol al Mării Britanii asupra unor întinse zone maritime. Secolele XVII-XVIII au adus multe idei/teze în această materie. În secolele XVIII-XIX, în practica raporturilor dintre state se permanentizează conceptele de mare teritorială și mare liberă și se pune problema delimitării între aceste zone. În anul 1930 a avut loc Conferința de codoficare de la Haga, dar în final nu s-a adoptat nici o convenție privind aspectele legate de problemele mării. După cel de-al doile război s-a conștientizat necesitatea codificării dreptului mării și mai mult, ca urmare a tendințelor de extindere a unor drepturi ale statelor riverane asupra unor zone maritime.

Conferința internațională, desfășurată la Geneva, în anul 1958, a fost prima care a adus și rezultate în acest sens. Această conferință era convocată sub egida ONU. La această conferință s-au adoptat 4 convenții internaționale, și anume:

1. Convenția privind marea teritorială și zona contiguă;

2. Convenția cu privire la platoul continental;

3. Convenția cu privire la marea liberă;

4. Convenția cu privire la pescuit și protejarea resurselor vii.

A doua Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării s-a desfășurat în anul 1960, tot la Geneva. Aceasta însă nu a reuşit concilierea poziţiilor statelor participante cu privire la unele aspecte nereglementate sau controversate încă din 1958, cum ar fi: lăţimea mării teritoriale sau protecţia unor zone de pescuit.

Cea de-a treia conferință de codificare a dreptului mării s-a desfășurat între anii 1973 și 1982. Această conferință a reunit 150 de state, iar lucrările ei s-au desfăşurat în numeroase sesiuni 1973-1982. În 1982 Conferința s-a încheiat cu adoptarea Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, cu 130 de voturi pentru, 4 împotriva și 17 abțineri. Această convenție, care reprezintă astăzi un veritabil „cod al mării”, a fost adoptată la 10 decembrie 1982 la Montego-Bay, Jamaica. Textul Conventiei cuprinde 320 de articole și 9 anexe. Convenția a fost deschisă pentru semnare în decembrie 1982, și a intrat în vigoare la 16 noiembrie1994. Intrarea în vigoare a fost posibilă numai după adoptarea Acordului de punere în aplicare a parții a-XI-a din Convenție.

Apele maritime interioare

Potrivit art. 8 din Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, apele situate între linia de bază a mării teritoriale şi ţărm fac parte din apele interioare ale statului. Din această categorie fac parte: apele porturilor, băilor, golfurilor, lacurilor, râurilor, canalelor, golfurile istorice etc.

Apele porturilor sunt considerate apele cuprinse între țărm și linia care unește instalațiile portuare care înainteaza cel mai mult spre larg, cu condiția că aceste instalații să facă parte integrantă din sistemul portuar unic. Conform art. 11, „instalaţiile permanente care fac parte integrantă dintr-un sistem portuar şi care înaintează cel mai mult spre larg sunt considerate că fac parte din ţărm. Instalaţiile din largul ţărmurilor şi insulelor artificiale nu sunt considerate ca instalaţii portuare permanente.” Potrivit Convenției din 1982, prin golf se înţelege o crestătură bine marcată, a cărei pătrundere în uscat, în raport cu lărgimea gurii sale, este astfel încât apele pe care le include sunt înconjurate de ţărm, constituind mai mult decât o simplă curbură a ţărmului. Însă o crestătură nu poate fi considerată un golf decât dacă suprafaţa sa este cel puţin egală aceleia a unui semicerc, care are ca diametru linia dreaptă trasă de-a curmezişul intrării crestăturii. Apele golfurilor și băilor sunt delimitate spre larg de linia care unește punctele cele mai avansate ale unei crestături a țărmului, cu condiția ca distanța dintre aceste puncte să nu depășească 24 mile marine.