Dreptul mediului în Uniunea Europeană

Protecția mediului

Realităţile zilelor noastre arată că secolul XXI este perioada celor mai mari descoperiri şi transformări ale civilizaţiei omeneşti, dar şi cele mai complexe şi uneori nebănuite efecte asupra vieţii. Perfecţionarea şi modernizarea proceselor tehnologice, utilizând cele mai noi cuceriri ştiinţifice, au redus mult consumurile specifice de materii prime, dar nu şi pe cele energetice. Ca urmare a industrializării şi creşterii producţiei de bunuri au sporit mult materialele ce afectează mediul ambiant. “Mediul natural”, adică aerul, oceanele, mările, lacurile, apele curgătoare, solul şi subsolul şi formele de viaţă pe care aceste ecosisteme le creează şi le susţin este imaginea cea mai comună pe care omul obişnuit şi-o face atunci când vorbeşte despre mediul înconjurător. Mediul înconjurător apare ca o realitate pluridimensională care include nu numai mediul natural, dar şi activitatea şi creaţiile omului, acesta ocupând o dublă poziţie: de “component” al mediului şi de “consumator”, de beneficiar al mediului. Protecţia mediului este o problemă majoră a ultimului deceniu dezbătută la nivel mondial, fapt ce a dat naştere numeroaselor dispute între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Acest lucru a impus înfiinţarea unor organizaţii internaţionale ce au ca principale obiective adoptarea unor soluţii de diminuare a poluării şi creşterea nivelului calităţii mediului în ansamblu. În ceea ce privesc modalităţile de protejare trebuie soluţionate trei categorii de probleme:

- crearea unui sistem legislativ şi institutuţional adecvat şi eficient care să garanteze respectarea legilor în vigoare.

- evaluarea costurilor acţiunilor de protejare a mediului şi identificarea surselor de suportare a acestora.

- elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan naţional şi internaţional referitor la protejarea mediului.

Principalele reglementări internaţionale ȋn materie de mediu

La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător a fost pusă în discuţie pentru prima dată în anul 1972, la prima Conferinţă Mondială a Naţiunilor Unite pe această temă, organizată la Stockholm, stabilindu-se o serie de principii privind drepturile şi obligaţiile statului în ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale în materie de mediu. Acest document a fost primul care a recunoscut explicit legătura dintre protecţia mediului şi drepturile omului, stabilind că „Omul are un drept fundamental de libertate, egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu de o calitate care să îi permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. El are datoria supremă de a proteja şi ameliora mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare” . Cu prilejul celei de-a doua Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare organizată în 1992 la Rio de Janeiro a fost adoptată o Declaraţie menită a o completa pe cea de la Stockholm, în condiţiile specifice sfârşitului de secol, motiv pentru care o atenţie deosebită a fost acordată „dezvoltării durabile”. Articolul 1 al acestui document stabileşte: „Fiinţele umane sunt în centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă . Ele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura”. Primul document care consacră drepul la mediu în mod explicit, este Carta Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, care în art. 24 prevede: „Toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor.” (această consacrare expresă a dreptului la mediu este surprinzătoare prin faptul că provine din partea unor structuri de cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia care, datorită dificultăţilor economico-sociale, nu acordă, în general, un loc prioritar preocupărilor ecologice). Continuând linia regională a adoptării unor instrumente juridice care consacră dreptul la mediu ne oprim atenţia asupra „Protocolului adiţional” al Convenţiei Americane a Drepturilor Omului, adoptat la San Salvador la 17 noiembrie 1998, privind drepturile economice, sociale şi culturale, care în art. 11 alin. 1 recunoaşte dreptul la un mediu sănătos precizând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile publice esenţiale”, dar şi obligaţia statelor de a „promova protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului” (art. 11 alin. 2).

In dreptul european, Tratatul de la Roma – fundamentul comunităţilor europene – nu făcea nici o referire la protecţia mediului. În 1986 prin Actul unic european a fost creat un cadru juridic pentru dreptul mediului, fiind consacrat în trei noi articole. Apoi prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997 s-au adus amendamente importante în domeniul mediului, protecţia mediului devenind astfel o condiţie şi o componentă a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile . Un rol deosebit de important în materie de mediu l-a avut Convenţia pentru accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la jurisdicţie în probleme de mediu, adoptată în1998 şi ratificată de România în anul 2000.