Dreptul Muncii

CAPITOLUL I. DREPTUL MUNCII – RAMURĂ A DREPTULUI PRIVAT

1.1. Noţiunea dreptului muncii

A. În realitatea socială munca se poate presta pe baze extracontractuale (cum ar fi un agricultor care îşi lucrează suprafaţa de teren proprie, fructificându-şi astfel dreptul de proprietate ori munca executată ca urmare a unei obligaţii legale) sau, dimpotrivă, pe baze contractuale prin încheierea unor contracte civile, comerciale, administrative ori, în sfârşit, de muncă.

În acord cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Codul muncii din multitudinea de contracte ce se pot încheia în viaţa de zi cu zi, pentru obiectul de studiu al dreptului muncii prezintă interes numai acele contracte care dau naştere unor raporturi juridice de muncă şi care presupun încheierea unui contractul individual sau colectiv de muncă.

Însă, raporturi juridice de muncă se pot naşte şi în baza altor tipuri de contracte, care nu fac parte din obiectul de studiu al dreptului muncii. Este cazul raporturi juridice de muncă ale:

- funcţionarilor publici;

- magistraţilor;

- membrilor cooperatori;

- preoţilor.

B. Având în vedere cele de mai sus, dreptul muncii – ca ramură distinctă de drept – reprezintă ansamblul normelor juridice prin care sunt reglementate raporturile juridice individuale şi colective de muncă, având ca izvor (ca temei al naşterii, desfăşurării şi încetării lor) contractele individuale de muncă şi contractele colective de muncă (încheiate între angajator/angajatori şi salariat/salariaţi).

În cadrul sistemului dreptului român, dreptul muncii reprezintă o ramură de drept de sine-stătătoare, autonomă. Acest caracter este determinat de obiectul său specific de reglementare, compus dintr-un grup de relaţii sociale având trăsături proprii – relaţiile sociale de muncă. Şi metoda de reglementare are puternice particularităţi, între care, pe prim plan, se situează existenţa ca izvor de drept a contractului colectiv de muncă, un contract normativ.

Reglementările de drept al muncii se completează cu cele de drept civil (art. 295 alin. 1 din Codul muncii), care reprezintă dreptul comun. La rândul lor, normele de drept al muncii constituie norme de drept comun pentru alte reglementări – referitoare la anumite categorii de raporturi de muncă – aşa cum sunt cele ale funcţionarilor publici, magistraţilor, ale membrilor cooperatori (art. 1 alin. 2 din Codul muncii).

Capitolul II. PRINCIPIILE DREPTULUI MUNCII

Ca şi în cazul celorlalte ramuri de drept şi în dreptul muncii aveam de-a face cu două categorii de principii şi anume: cele generale (aplicabile întregului sistem de drept) şi cele fundamentale (proprii dreptului muncii).

Principiile fundamentale ale dreptului muncii sunt reglementate expres pentru prima dată Legea nr. 53/2003 – adică prin Codul muncii.

În acord cu dispoziţiile Codului muncii (art. 3 – art. 9) principiile fundamentale cuprind:

- libertatea muncii;

- interzicerea muncii forţate;

- nediscriminarea;

- protecţia salariaţilor;

- libertatea de asociere;

- consensualismul şi buna-credinţă;

- munca cetăţenilor români în străinătate.

În doctrina de specialitate s-a statuat că, în raport cu prevederile coroborate ale Constituţiei României şi cele ale Codului muncii, principiile dreptului muncii sunt :

- neîngrădirea dreptului la muncă;

- egalitatea de tratament aplicabil tuturor salariaţilor şi angajatorilor;

- garantarea negocierii colective şi individuale a condiţiilor de muncă;

- protecţia multilaterală a salariaţilor;

- consensualismul (presupune că actele juridice de dreptul muncii produc efecte din momentul realizării acordului de voinţă) şi buna credinţă la încheierea şi pe parcursul executării atât a contractului colectiv de muncă cât şi a contractului individual de muncă.

- stimularea pregătirii şi perfecţionării profesionale a salariaţilor;

- garantarea libertăţii de asociere a salariaţilor şi angajatorilor pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale;

- garantarea dreptului la grevă.