Dreptul muncii - dreptul la salarizare în reglementarea românească

1. Definitia dreptului muncii

Dreptul muncii a fost definit ca fiind acea ramură a sistemului de drept alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale si colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale si patronale, conflictele de muncă si controlul aplicării legislaţiei muncii

Asa cum rezultă din definiţie, dreptul muncii este un ansamblu de norme juridice cu un obiect distinct de reglementare – relaţiile sociale de muncă ce se stabilesc între cei ce utilizează forţa de muncă – angajatorii (patronii) si cei care prestează munca salariaţii (angajaţii).

Potrivit prevederilor art. 14 alin. 1 din Codul muncii, prin angajator se înţelege persoana fizică sau persoana juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.

Salariaţii (angajaţii) sunt acele persoane fizice, obligate prin funcţia sau profesia lor să desfăsoare diverse activităţi pentru si sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei renumeraţii denumite salariu, art. 10 Codul muncii.

Între cele două părţi – angajatori si angajaţi – iau nastere relaţii individuale dar si colective, consecinţa încheierii contractelor colective de muncă, precum si a instituţionalizării dialogului social, a existenţei unor drepturi si obligaţii distincte ale celor doi parteneri sociali în procesul muncii ca subiecte colective de drept.

In acest sens a fost elaborat si Codul fiscal : "sunt considerate venituri din salarii toate veniturile in bani si/sau in natura obtinute de o persoana fizica ce desfasoara o activitate in baza unui contract individual de munca sau a unui statut special prevazut de lege, indiferent de perioada la care se refera, de denumirea veniturilor ori de forma sub care se acorda " (art. 55).

În sfera de reglementare a dreptului muncii intră si controlul aplicării dispoziţiilor din domeniul raporturilor de muncă precum jurisdicţia muncii. De la 1 ianuarie 2007,Romania este stat membru, cu drepturi depline,al Uniunii Europene.Acest statut juridic a avut si un efect direct si nemijlocit asupra relatiilor de munca din tara noastra, aducand si impunand, cu necesitate, mutatii radicale, mai ales de ordin calitativ, in abordarea acestei problematici.

2. Obiectul dreptului muncii

Obiectul dreptului muncii este constituit din raporturile juridice de muncă.

Raporturile juridice de muncă sunt: relaţiile sociale reglementate de lege care se stabilesc între o persoană fizică si o persoană juridică (societate comercială, regie autonomă, unitate bugetară) sau o persoană fizică, în urma prestării unei munci de către cea de a doua în folosul celei dintâi, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze si să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci.

În concluzie, obiectul dreptului muncii este constituit din raporturile juridice de muncă născute din contractul individual de muncă si raporturile juridice conexe lor Ca ramură a sistemului unitar al dreptului român, dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice prin care sunt reglementate relaţiile care se stabilesc în procesul încheierii, executării, modificării si încetării raporturilor juridice de muncă, întemeiate pe contractul individual de muncă si contractul colectiv de muncă.

Sursa existenţei raportului juridic de muncă o constituie încheierea si existenţa contractului individual de muncă.

3. Raporturile juridice individuale de munca

3.1. Noţiunea raporturilor juridice de muncă

Raporturile juridice de muncă au fost definite ca fiind acele relaţii sociale reglementate de lege ce iau nastere între o persoană fizică, pe de o parte, si, ca regulă, o persoană juridică – pe de altă parte ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua care la rândul ei se obligă să o renumereze si să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci.