Dreptul proprietății intelectuale - drepturile morale ale autorului

Noțiunea de drept de autor

Dreptul de autor, ca instituție juridică, reprezintă ansamblul normelor juridice ce reglementează relațiile sociale ce decurg din crearea și valorificarea operelor științifice, literare și artistice. În prezent, în România, această problemă este reglementată, în principal, prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Obiectul dreptului de autor este constituit din operele de creație intelectuală: din operele științifice (ex: studii, comunicări, prelegeri), literare ( ex: romane. poezii, dramaturgie, critică literară). În privința creării și utilizării lor, legiuitorul emite norme juridice ce determină apariția de drepturi subiective și de obligații juridice. Asemenea drepturi subiective nu se nasc decât in privința acelor opere care îndeplinesc în mod cumulativ anumite condiții caracteristice, trăsături esențiale. În măsura in care acestea sunt îndeplinite, autorul acelei opere devine titular al dreptului de autor și uneori și al altor drepturi în mod automat.

Articolul 1 al Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, modificată, prevede că dreptul de autor este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial. Drepturile morale prevăzute de lege: dreptul de divulgare a operei, dreptul la paternitate, dreptul la nume, dreptul la respectul integrității operei și dreptul la retractare.

Dreptul de divulgare

Întâlnit în doctrină și sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică. Este un drept absolut și exclusiv, în sensul că aparține numai autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoștința publicului.

Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreționar, numai persoana autorului putând decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor și așteptărilor” sale, dacă-l reprezintă ca personalitate, care sunt limitele și modalitățile în care opera va fi publicată. Astfel, în virtutea caracterului discreționar al dreptului de divulgare, autorul unei piese de teatru care a autorizat reprezentarea nu este obligat să accepte și editarea operei, regula discreționarității purtând și asupra modalității în care opera va fi adusă la cunoștință publică. Caracterul discreționar al acestui drept este întărit și de includerea în lege a așa-numitului drept de retractare al autorului în mod necondiționat.

Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a decide aducerea în orice mod la cunoștința publică a operei sale, când consideră că opera a atins nivelul unei anumite maturități, în sensul că poartă amprenta originalității. Dar dreptul de divulgare conține și un aspect negativ, reprezentând posibilitatea autorului de a amâna publicarea acelei opere. Exercitarea aspectului pozitiv constituie unica modalitate de „ieșire în lume” a autorului, de apariție la nivelul realității sociale, de transformare a operei dintr-o realitate de fapt, într-o realitate de drept. Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică a nașterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde și nașterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influență covârșitoare.