Drepturi de Autor

Legislaţia Revoluţiei franceze recunoaşte pentru prima oară, în forma lor modernă (prin abandonarea sistemului privilegiilor) drepturile intelectuale pe care le califică drepturi de proprietate, calificare care într-un înţeles convenţional, se mai păstrează încă pentru drepturile autorilor de creaţii tehnice, care şi astăzi se numesc drepturi de proprietate industrială.

În doctrina şi chiar în legislaţia unor state continuă să fie folosită şi expresia proprietate literară şi artistică, deşi majoritatea autorilor au părăsit teza dreptului de autor considerat ca drept de proprietate, al cărei ultim reprezentant modern a fost, în dreptul francez, L. Josserand. În teoria lui Josserand însă, era vorba despre „un fel de proprietate”, în măsura în care dreptul de autor comportă o apropiere exclusivă, opozabilă tuturor.

Astăzi, teoria dominantă este aceea formulată în 1877 de Edmond Picard, potrivit căreia drepturile inventatorilor şi acelea ale autorilor formează o categorie distinctă, aceea a drepturilor intelectuale. Această teorie s-a dezvoltat ulterior sub două variante : cea monistă şi cea dualistă. În teoriile mai recente, ca cea a lui R. Franceschelli, care consideră de asemenea că drepturile la care ne-am referit alcătuiesc o categorie specială, care trebuie adăugată

clasificării tradiţionale, le denumesc drepturi de monopol, deoarece sunt caracterizate prin

două trăsături :

- dreptul de a realiza şi exploata opera;

- dreptul de a împiedica pe terţi de a o reproduce, multiplica şi valorifica;

Teza caracterului dualist a fost reprezentată în ţara noastră de prof. Constantin Stătescu care considera că această caracteristică rezultă nemijlocit din actul normativ care reglementează dreptul de autor. Decretul nr. 321/1956 enumera în art. 3 atât drepturi personal nepatrimoniale cât şi pe cele patrimoniale fapt ce a permis teoretic să discute acest caracter dualist al dreptului de autor.

Noua reglementare, stabileşte în Capitolul IV al Legii nr. 8/1996 care sunt drepturile morale (sau personal nepatrimoniale) şi care sunt drepturile patrimoniale de care se bucură autorul operei.

1.Drepturile morale de autor

În doctrina română, autorii – pornind de la dispoziţiile legii din 1956 – nu au fost întotdeauna de acord asupra conţinutului categoriei denumite, în majoritatea doctrinei europene, drepturi morale.

C. Stătescu, enumeră ca reprezentând „aspectul personal nepatrimonial al dreptului de autor” următoarele prerogative care sunt strâns legate de personalitatea autorului şi, în consecinţă, netransmisibile atât prin acte între vii, cât şi pentru cauză de moarte :

a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;

b) dreptul de a fi recunoscut autor sau dreptul la calitatea de autor;

c) dreptul la inviolabilitatea operei.

Pentru A. Ionaşcu, consecvent punctului de vedere adoptat cu privire la natura dreptului de autor, drepturile personale nepatrimoniale ale autorului sunt următoarele :

a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;

b) dreptul de a fi recunoscut autor;

c) dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea actelor de folosire săvârşite de alţii fără consimţământul său;

d) dreptul la inviolabilitatea operei şi la folosirea acesteia în condiţii potrivite cu natura ei.

Toate aceste drepturi se caracterizează prin faptul că sunt inalienabile în timpul vieţii autorului , netransmisibile la moştenitori şi imprescriptibile.

A. Ionaşcu face însă o distincţie între dreptul autorului de a fi recunoscut autor şi dreptul său la inviolabilitatea operei şi la folosirea ei în condiţii potrivite cu natura operei, care se transmite, la moartea autorului, uniunii sau asociaţiei respective de creatori ori, în lipsă, organului de stat competent, pe de o parte, şi dreptul personal nepatrimonial al autorului de a aduce opera la cunoştinţa publicului şi cel de a consimţi la folosirea de către alţii, pe de altă parte, cu privire la care în lipsa unei dispoziţii în lege ajunge la concluzia dedusă din natura lor, că se sting la moartea autorului.

Legea noastră nu enunţă caracterele juridice ale drepturilor morale de autor , dar acestea pot fi desprinse din unele dispoziţii ale legii . Astfel :

- dreptul moral de autor este strâns legat de persoana autorului : autorul personal are şi exercită dreptul de a decide dacă , în ce mod şi cum va fi adusă opera la cunoştinţă publică, numele sub care opera va fi adusă la cunoştinţă , modalitatea în care acest lucru va fi făcut, precum şi retractarea operei divulgate pentru motive care sunt lăsate la aprecierea suverană a autorului .