Drepturile cetățenilor europeni

Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerită şi condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forţa. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administraţie pentru sute de ani. Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenţă tranzitorie.

Dată fiind diversitatea lingvistică şi culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani şi au fost însoţite de progrese economice şi tehnologice, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul aşa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare paşnică prin cooperare şi egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza voinţei de a reconstrui Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război.

Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către Germania (de vest), Franţa, Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952.

Câţiva ani mai târziu, tratatele de la Roma din 25 martie 1957 au consfinţit constituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).

Cele şase state membre fondatoare erau Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germania. La 1 ianuarie 1973 Anglia, Danemarca şi Irlanda au aderat la Comunitate. Ulterior, Comunitatea europeană s-a extins spre sud prin acceptarea ca membrii a Portugaliei şi Spaniei (1.1.1986), precum şi a Greciei (1.1.1981). Ultima extindere de tip clasic a Comunităţilor (adică în absenţa unui tratat adoptat în prealabil, aşa cum este actualul Tratat de la Nisa) a avut loc în anul 1995, când Austria, Finlanda şi Suedia devin state membre ale Comunităţilor, astfel încât, numărul total al acestora ajunge la 15.

Un moment important îl constituie semnarea în 1986 a Actului Unic European (AUE). Principalul scop al acestui document a fost eliminarea ultimilor bariere în calea creării Pieţei unice până la 31 decembrie 1992. AUE a reglementat circulaţia liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor, a plăţilor şi a persoanelor, pe tot cuprinsul Comunităţilor. La 7 februarie 1992, a fost semnat la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). Prin ratificarea sa, la sfârşitul anului 1993, de către toate statele membre ale Comunităţii Europene (numită de acum oficial Uniunea Europeană), s-a deschis drumul realizării, în etape, atât a unei uniuni politice, cât şi a unei uniuni economice şi monetare, constituind, fără îndoială, un reper fundamental în istoria civilizaţiei europene.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană cunoaşte, într-o anumită măsură, unele transformări. Îi sunt încredinţate noi sarcini, rolul cetăţeanului este accentuat, iar caracterul democratic al instituţiilor este consolidat. Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deşi acestea au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht; Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităţilor Europene precum şi anumite acte conexe, pregatind prin reformele sale structura instituţională a UE pentru extinderea prin aderarea a noi state; pe 18 iulie 2003, proiectul final al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost publicat în Praesidiumul Convenţiei pentru Viitorul Europei.

2. PRINCIPIILE UNIUNII EUROPENE

Cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene sunt:

- libera circulatie a persoanei

- libera circulaţie a produselor,

- libera circulaţie a serviciilor

- libera circulaţie a capitalurilor

3. PRINCIPIUL LIBEREI CIRCULATII.

LIBERA CIRCULATIE constituie libertatea fundamentală din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene. Aceasta se poate referi la persoane, mărfuri, servicii şi capitaluri.

LIBERA CIRCULATIE A PERSOANEI - Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea tuturor discriminărilor între cetăţenii unui stat membru şi cetăţenii celorlalte state membre, ce stau sau muncesc pe teritoriul statului respectiv. Aceste discriminări se referă la condiţiile de intrare, deplasare, recunoaşterea pe bază de reciprocitate a calificărilor si a diplomelor dobândite pe teritoriul statului ai cărui cetăţeni sunt, precum şi condiţiile de muncă, angajare sau remuneraţie. Aceasta a fost mentionata in mod expres prin Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam şi Actului Unic European şi legislaţia derivată

1. „Orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelor membre“.

2. „Libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetăţenilor unor ţări terţe care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru.’’ (Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale - Articolul 45)