Drepturile Fundamentale Europene ale Omului și Drepturile Omului Islamic

1. Consideratii generale

a) Delimitarea conceptelor: Drepturile omului/ Drepturile fundamentale. Drepturile omului/ Drepturile cetateanului. Drepturi/ Libertati

“Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi” — astfel începe articolul 1 din "Declaratia Universala a Drepturilor Omului" semnata de catre Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite (ONU) la 10 decembrie 1948.

În documentele de istorie constitutionala si politica precum si în doctrina, referitor la drepturile omului apar urmatoarele formulari: “drepturile omului”, “drepturile omului si cetateanului”, “drepturile si libertatile fundamentale”, “libertatile publice” sau pur si simplu “drepturi”. Acesti termeni vizeaza acelasi domeniu (cel al drepturilor omului), însa cu diferite nuante. Astfel, sub aspectul titularului, drepturile omului revin tuturor fiintelor umane în calitatea lor de oameni (aspect mai putin explicit în drepturile si libertatile fundamentale), iar când vorbim de drepturile cetateanului avem în vedere ca individul apartine unei comunitati politice (statul). Drepturile cetateanului pot fi atât drepturile ce revin fiecarui membru al comunitatii politice (inclusiv cele ce revin si strainilor si apatrizilor), dar si acele drepturi ce revin exclusiv cetatenilor (cum sunt drepturile politice: dreptul de a alege, de a fi ales si de a ocupa functii publice).

Drepturile omului desemneaza “în limbajul politic uzual, acele libertati inerente calitatii de fiinta umana, pe care o comunitate trebuie sa le asigure, din motive etice, prin legi. Exista drepturi “naturale”, “pre-statale”, “înnascute” si “inalienabile”, prin a caror respectare si aparare se legitimeaza un sistem politic." (Bertelsmann -Discovery Lexikon) Sintagma “drepturile omului” are o acceptiune ce tine mai mult de discursul politic, de ideologie, de conceptia dreptului natural (la început, în conceptia autorilor revolutiei franceze, “drepturile omului” erau prerogative abstracte, negarantate în justitie), dar conceptul mai are si sensul de drepturi subiective, pe care individul le poate exercita contra statului, fiind garantate în justitie. Spre deosebire de “drepturile omului”, expresia “drepturile fundamentale” are întotdeauna un continut predominant juridic, ea referindu-se la drepturile pe care individul le poate reclama în justitie, împotriva autoritatii. Ele nu au un continut abstract, filosofic, universal, ci sunt legate de o consacrare pozitiva în lege sau Constitutie si de efectivitatea garantiei lor juridice, în fata instantei. Începând cu secolul XVIII, englezii si americanii le-au consacrat în legislatiile lor, ca drepturi ce reveneau locuitorilor. Mai demult, “drepturile omului” reprezentau doar un ghid orientativ, fara valoare juridica; treptat însa “drepturile omului” si “drepturile fundamentale” ajung sa interfereze (în documentele oficiale apare uneori sintagma: “drepturile omului si libertatile fundamentale”). Expresia “drepturile omului” reprezinta la nivel international drepturile fiintei umane, fiinta înzestrata cu ratiune si constiinta, careia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile si imprescriptibile. Pe plan intern omul devine cetatean, fiinta umana se integreaza într-un anumit sistem social-politic, comandat în principal de reguli juridice. Unele drepturi ale sale sunt proclamate si asigurate prin constitutia statului al carui cetatean este, dobândind astfel eficienta juridica, sub numele de drepturi fundamentale.

Drepturile omului si libertatile fundamentale sunt strâns legate de conceptia moderna a libertatii, cea a liberalismului democratic, în care oamenii sunt priviti ca fiinte mature si emancipate, capabile sa ia singure decizii pentru ele, pe propria raspundere, fara a avea nevoie de protectia ori dirijarea vreo unei autoritati politice sau spirituale (spre deosebire de epocile premoderne când fiinta nu era emancipata, existând persoane incapabile sa ia decizii). Odata cu aceasta conceptie moderna se contureaza ideea de egalitate, maturitate, emancipare a fiintei umane, societatea dobândind o sfera virtual nelimitata a libertatilor (oamenii puteau sa-si exercite drepturile si libertatile în masura în care nu atingeau drepturile si libertatile altora si nu încalcau legea).

Anumite drepturi pot fi definite mai bine ca libertati (spre exemplu libertatea individuala), altele pot fi privite atât ca drepturi, dar si ca libertati (libertatea constiintei-dreptul la libertatea constiintei, libertatea cuvântului-dreptul la libera exprimare etc.), iar altele ca drepturi si mai putin ca libertati (cum e dreptul la viata, dreptul la aparare, dreptul de vot, dreptul de proprietate etc.). Dar pentru ca exprimarea sa fie clara si exhaustiva se foloseste formula “drepturile si libertatile fundamentale”, fara a se delimita strict drepturile de libertati. Totusi, în doctrina se considera ca prin cele doua notiuni (drepturi, libertati) este desemnata o singura categorie juridica: cea de drept; în acest sens, Hans Kelsen arata ca “formularea drepturi ale omului si libertati fundamentale este incorecta, deoarece libertatile sunt drepturi ale omului”. Astfel, nuantarea terminologica actuala are atât o explicatie istorica (la început, în catalogul drepturilor umane au aparut libertatile, ce presupuneau o abtinere din partea autoritatilor publice în raport cu individul, mai apoi au aparut si drepturile ce implicau o prestatie a statului fata de individ), dar si una ce tine mai mult de expresivitatea limbajului juridic (valorifica traditia).