Drepturile Reale Principale

. 1. Drepturile reale. Definiţie

Drepturile reale (jus in re) - sunt drepturi subiective patrimoniale în virtutea cãrora titularul lor îşi poate exercita atributele conferite de lege, nemijlocit, asupra bunului la care se referã, fãrã a avea nevoie de concursul altor persoane.

. 2. Clasificarea drepturilor reale

Drepturile reale se clasificã în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

Drepturile reale principale prevãzute de Codul civil sunt: dreptul de proprietate care poate fi publicã sau privatã, dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie. Menţionăm că dreptul de proprietate publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale iar dreptul de proprietate privată aparţine oricărui subiect de drept.

Drepturile reale accesorii reglementate de Codul civil sau de alte acte normative sunt: dreptul de gaj sau de amanet, dreptul de ipotecã şi privilegiile.

. 3. Drepturile de creanţã (sau personale)

Acestea sunt drepturi subiective patrimoniale în temeiul cãrora titularul lor sau subiectul activ numit creditor poate pretinde subiectului pasiv numit debitor , ca acesta sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva. Drepturile de creanţă mai sunt denumite adesea drepturi personale, în opoziţie cu cele reale. Ele sunt nelimitate ca număr. Raporturile juridice izvorâte din drepturile de creanţă se numesc raporturi de obligaţii deoarece dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie.

. 5. Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă

Ambele sunt drepturi patrimoniale. Dar ele se deosebesc în primul rând prin structura lor: în dreptul real o singură persoană în faţa lucrului; în dreptul de creanţă, două persoane. Cele două drepturi au o natură foarte diferită: de exemplu, uzufructuarul are dreptul de folosinţă pe când locatarul are dreptul pe care închiriatorul i l-a dat de folosinţă; unul are un drept real, celălalt un drept de creanţă.

Alte deosebiri:- privind subiectele şi obligaţiile subiectului pasiv; în principiu, drepturile reale sunt absolute, pe când drepturile de creanţă sunt relative;- drepturile reale prezintă două importante prerogative şi anume: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.

. 6. Dreptul de proprietate publicã

1. Definiţie. Reglementare - Dreptul de proprietate publicã este acel drept de proprietate în care atributele acestuia se exercită de către stat şi unităţile administrativ-teritoriale şi care poartã asupra bunurilor din domeniul public el fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

2. Subiecţii (titularii) dreptului de proprietate publică. – Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare titularii dreptului de proprietate publică sunt :

- statul cu privire la bunurile din domeniul public de interes naţional ;

- unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul şi judeţul) asupra bunurilor din domeniul public de interes local.

3. Obiectul dreptului de proprietate publică. - Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia, în art. 3 dispune cã: domeniul public este alcãtuit din bunurile prevãzute de art. 135 alin. 4 din Constituţie, din cele stabilite prin anexa care face parte integrantã din prezenta lege şi din orice bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unitãţile administrativ-teritoriale prin modurile prevãzute de lege.

4. Caracterele dreptului de proprietate publicã sunt în numãr de trei: el este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

5. Modalitãţile de exercitare a dreptului de proprietate publicã sunt de competenţa organelor centrale ale puterii executive pentru bunurile din domeniul public de interes naţional şi autoritãţile publice locale pentru bunurile din domeniul public de interes local. În concret aceste modalitãţi sunt dreptul de administrare, concesionarea, închirierea şi dreptul de folosinţã asupra unor bunuri imobile.

6. Dobândirea şi încetarea dreptului de proprietate publicã. În conformitate cu art. 7 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publicã se dobândeşte prin urmãtoarele moduri:

- pe cale naturalã ; - prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;- prin exproprierea pentru cauzã de utilitate publicã;- prin acte de donaţie sau legate acceptate, în condiţiile legii, de organele competente atunci când bunul intrã în domeniul public;- prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unitãţilor administrativ-teritoriale în domeniul public, pentru cauzã de utilitate publicã; - alte moduri prevãzute de lege (de exemplu, accesiunea, confiscarea, comoara, vânzarea sau schimbul pentru cauzã de utilitate publicã etc.).

În ce priveşte modurile de încetare a dreptului de proprietate publicã, acestea sunt:

- pieirea bunului pe cale naturalã sau prin intervenţia omului;- trecerea bunului în domeniul privat. - trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat pentru reconstituirea dreptului de proprietate particularã, pentru retrocedarea lor foştilor proprietari sau pentru a fi vândute.

. 7. Domeniul public şi domeniul privat

1. Domeniul public - este acel domeniu din care fac parte numai bunurile care alcãtuiesc obiectul dreptului de proprietate publicã a statului şi a unitãţilor administrativ-teritoriale.

Reglementãrile Legii nr. 213/1998 circumscriu cu multã exactitate sfera bunurilor proprietate publicã statuând în art. 3 alin. 1 cã domeniul public este compus din urmãtoarele bunuri:

- bunurile enumerate în art. 135 alin. 4 din Constituţie;

- bunurile enumerate în anexa acestei legi;

- orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unitãţile administrativ-teritoriale prin modurile prevãzute de lege.

2. Domeniul privat - este definit de obicei prin antitezã spunându-se cã el este acel domeniu din care fac parte bunurile statului care nu aparţin domeniului public. Altfel spus, domeniul privat cuprinde bunurile (mobile sau imobile) pe care statul sau unitãţile administrativ-teritoriale le au ca orice persoanã fizicã sau juridicã. Din domeniul privat fac parte bunurile care au încetat de a mai aparţine domeniului public, bunurile fãrã stãpân, clãdirile, alte imobile şi mobilierul lor, dacã nu sunt destinate pentru uz sau interes public; apoi, bunurile pe care statul sau unitãţile administrativ-teritoriale le dobândesc ca orice particular prin donaţie, testamente sau alte acte juridice.

Domeniul privat este supus dispoziţiilor de drept comun dacã prin lege nu se prevede altfel.