Drepturile și Libertățile Fundamentale în Constituția României

Analiza dispoziţiilor Constituţiei adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991, din punctul de vedere al compatibilităţii lor cu criteriile politice de aderare la Uniunea Europeană, scoate în evidenţă importanţa specială a unora din normele constituţionale.

Exprimând aspiraţiile în numele cărora a fost înfăptuită Revoluţia din decembrie 1989, Constituţia a oferit premisele instituirii unei democraţii reale, a unei noi organizări a instituţiilor statului de drept, precum şi a unei noi concepţii asupra drepturilor omului şi a sistemului juridic de garantare a acestora.

Constituţia din 1991 reprezintă cadrul juridic fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului şi a societăţii pe temeiuri democratice, consacrând instaurarea democraţiei parlamentare şi a pluralismului politic în România, după o întrerupere de o jumătate de secol.

Cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, Constituţia prevede că acestea reprezintă valori supreme care sunt garantate.1

Un factor important pentru garantarea reală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale îl reprezintă dispoziţia constituţională care consacră, ca principiu de guvernare, statul de drept.2

De asemenea, articolul 148 alin.(2) al Constituţiei privind limitele revizuirii, stabileşte că "nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora".

În ansamblul clasic structurat al normelor constituţionale, Legea fundamentală cuprinde, în afara principiilor generale şi a dispoziţiilor privind Curtea Constituţională, revizuirea Constituţiei şi a celor finale şi tranzitorii, trei mari părţi consacrate drepturilor şi libertăţilor fundamentale, autorităţilor publice, economiei şi finanţelor publice.

O menţiune specială se impune în ceea ce priveşte dispoziţiile constituţionale care asigură protecţia minorităţilor, problemă care ocupă un loc important în documentele Uniunii Europene (de exemplu, articolele 21 şi 22 ale Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene).

Astfel, Constituţia prevede că "România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială".3

În acelaşi timp, statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.4

De asemenea, consacrarea, prin articolul 59 al Constituţiei, a dreptului organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, de a avea un deputat, în condiţiile legii electorale, a fost apreciat ca o măsură pozitivă, originală, pentru afirmarea minorităţilor naţionale în plan politic.5 Această dispoziţie constituţională asigură prezenţa în Camera Deputaţilor, în afara reprezentanţilor aleşi ai Uniunii Democrate a Maghiarilor (aproximativ 7% din membrii celor două Camere), a câte unui reprezentant pentru fiecare din cele 18 minorităţi etnice, care, în conformitate cu prevederile art.4 al Legii nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, au obţinut pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate în întreaga ţară pentru alegerea unui deputat.

Recent, prin Legea administraţiei publice locale s-a prevăzut că în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de mai mult de 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice vor asigura, în raporturile cu acestea folosirea limbii materne (Legea nr.215/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.204 din 23 aprilie 2001).

Titlul II al Constituţiei este în întregime consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, a căror reglementare nu este limitată numai la proclamarea lor, ci se consacră un sistem coerent de garanţii de natură să asigure efectivitatea celor 29 de drepturi şi libertăţi pe care Constituţia le cuprinde, faţă de numai 4 îndatoriri fundamentale. În acest context, este important de reamintit că fostul secretar al ONU, domnul Boutros Boutros-Ghali, în discursul pronunţat cu prilejul acordării titlului de doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti, aprecia pozitiv faptul că 35 de articole ale Constituţiei prevăd drepturile şi libertăţile fundamentale.

Printre drepturile care reprezintă garanţii interioare ale Constituţiei, cuprinse în Titlul II al acesteia, sunt: accesul liber la justiţie (art.21), dreptul de petiţionare (art.47), dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei (art.48). De asemenea, Capitolul IV al Titlului II al Constituţiei reglementează instituţia Avocatului Poporului, având ca rol exclusiv apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

Drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Capitolul II al Titlului II al Constituţiei fac parte din cele trei generaţii de drepturi.

Cea mai mare parte a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cuprinse în Constituţia României corespund prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, unele sunt prevăzute în Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, în Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale sau în alte convenţii internaţionale. Astfel, se asigură o dublă protecţie, internă şi internaţională, a acestor drepturi şi libertăţi.