Drepturile și obligațiile condamnaților

I. Conceptul privind drepturile şi obligaţiile deţinuţilor

Din perspectiva Consiliului Europei, începând cu anii 90, reforma sistemului penitenciar din România s-a pus cu deosebită tărie. Nu a fost vorba de alegerea drumului, ci de paşii practici pe care trebuiau să-i facă, pe un drum cunoscut deja, şi de felul cum trebuiau să treacă peste obstacole şi neajunsuri. Era vorba de o totalitate a relaţiilor specifice pe baza cărora trebuia constituit sistemul, de un plan de activitate în care erau fixate etapele propuse pentru transformarea sistemului vechi. Precumpănirea drepturilor şi obligaţiilor deţinuţilor, încă a intereselor legale între ele, nu exclude exprimarea opiniilor privind interpretarea acestora fie în abstract, fie în legatură cu acte concrete . Atât sprijinul cât şi contraponderea ce echilibrează disciplina sau neutralizează indisciplina deţinuţilor, neîncadrarea lor în programul ordonat, alteori acţiunile distructive care le întreprind nu reprezintă altceva decât interpretarea acestor fapte în sensul individualizării întregii proceduri.

Desigur, orice exagerare este dăunătoare; experienţa ne arată ce proporţii trebuie să păstrăm în această privinţă. Fără a ne opri asupra mizantropiei, nu diminuăm câtuşi de puţin rolul drepturilor şi oportunităţilor acordate deţinuţilor dacă spunem că legea a creat o teorie în care lipseşte reflecţia etică a moralei. Din lipsa reflecţiei etice nu se va construi un mediu penitenciar care să poată înlătura sau înfrânge recurenţa faptelor asupra cauzelor şi a cauzelor asupra faptelor. Aplicarea legii va determina, deci va permite traficarea drepturilor pe un teren minat cu o generoasă aglomerare de material cifric. Acum cand Codul penal a multiplicat incriminările, acum, când criminalitatea cunoaşe o recrudescenţă generală, numai introducerea în polemică a drepturilor deţinuţilor poate da un răspuns la toate aceste întrebări: dacă sunt divergente în probleme de fond sau în chestiuni de amănunt;dacă aceste divergenţe împiedică sau nu aplicarea individualizării regimului de executare .

Ceea ce avem de arătat ca prim punct e vedere este faptul că teama de neînfrânt a fiecărui deţinut este problema regimului de deţinere, a severităţii lui. Fără a înţelege acest lucru, nici vorbă nu poate fi de consiliere psihologică. Dar înşiruirea drepturilor deţinuţilor în lege nu înseamnă numai sprijinirea revendicărilor ridicate de unii dintre ei, ci şi exerciţiul de sine stătător pe durata condamnării. Supravegherea acordării drepturilor mai înseamnă şi posibilitatea uzufructului acestora în totalitate şi deplină libertate împotriva dictaturii unor grupuri de condamnaţi. Fireşte, supravegherea continuă şi permanentă pentru a face posibilă în totală siguranţă de sine exercitarea drepturilor cuvenite prin lege se încadrează în procedura anchetei administrative. Iată o primă categorie de limite .

A doua categorie de limite o reprezintă, pe de o parte Legea executării pedepselor, iar pe de altă parte Codul de procedură penală. Adică domeniul lor de întindere exclude posibilitatea „ coabitării monstruoase”cu eventualele ordonanţe de Guvern ori ordine ale ministrului justiţiei. Nu încape vorbă că în acest domeniu se poate manifesta o îmbinare nelegală a partinităţii deschise, oneste, cu „legalitatea” clandestină, camuflată, „dilomatică”, dibace .

Această îmbinare din interese se răsfrânge asupra scopului pedepsei şi asupra muncii educative. Împotriva acestor măsuri se poate face plangere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor. Este un mod de a-l investi pe judecător în exercitarea controlului asupra unui act al administraţiei penitenciare. Faptul acesta angajează o relaţie tranzitivă prin art. 6 alin. (4) din lege.

Acţiunea care duce la acestă posibilitate are un caracter jurisdicţional. De unde se trage concluzia că, în cadrul penitenciarului, judecătorul delegat este un organ de jurisdicţie. Împotriva soluţiei pronunţate se introduce contestaţie, care are regimul contestaţiei în anulare prin care se solicită instanţei de judecată, în termende 5 zile, să reexamineze temeinicia soluţiei date, în condiţiile alin. (7).

În alin. (4), expresia „aflarea adevărului” nu poate avea sens decât în formula judiciară. Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor nu îşi consacră funcţia pe studiul adevărului obiectiv, ci pe latura imaginii centrale de adevăr judiciar.

II. Asigurarea respectării drepturilor persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate

Conţinutul art. 39 alin. (1) – „Respectarea drepturilor prevăzute de lege pentru persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate este asigurată de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.” Înseamnă nu numai sprijinirea revendicărilor condamnaţilor de către judecătorul delegat. El înseamnă şi revendicări de sine stătătore ale condamnaţilor. El mai înseamnă nu numai angajarea în controlul dacă este sau nu încălcată frontiera legii cu privire la acordarea drepturilor condamnaţilor, ci poate introduce chiar panica în rândurile supraveghetorilor de la sectorul vizite care, în mod de sine stătător, menţin sub control desfăşurarea programului zilnic sau ordinea în teritoriul de competenţă .