Dubla Impunere Juridică Internațională

DUBLA IMPUNERE JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ

I. DEFINIREA DUBLEI IMPUNERI JURIDICE INTERNATIONALE

În condiţiile actuale economiei de piaţă, problema dublei impuneri reprezintă un subiect de interes atât la nivelul indivizilor cât şi al statelor, datorită în principal libertăţilor existente în momentul de faţă: libera circulatie a persoanelor, capitalurilor, bucurilor si serviciilor. Atribute precum cetăţenie, rezidenţă, proprietar de bunuri etc., pot fi folosite drept criterii de impunere la nivelul mai multor state în cazul aceluiaşi individ. Rezultă astfel că dubla impunere reprezintă supunerea la impunere a aceleiaşi materii impozabile la impozite de aceeasi natura, de catre doua state diferite şi cu privire la acelaşi an fiscal. Există deci trei condiţii care trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru a se inregistra o situaţie de dublă impunere: perceperea repetată în state diferite a impozitului sau taxei aferente aceluiaşi venit sau asupra aceluiasi bun(aceleiasi proprietati); existenţa identităţii perioadei de impunere; supunerea la un surplus de sarcină fiscală a contribuabilului, diferenţă pe care nu ar fi datorat-o dacă impunrea s-ar fi făcut doar de unul dintre state.

Astfel: „Apariţia dublei impuneri juridice internaţionale este consecinţa suprapunerii a două suveranităţi fiscale, care îşi exercită, fiecare în parte, dreptul de a impune o anumită materie impozabilă reperată pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa, sau care, deşi are originea pe alt teritoriu, aparţine unui contribuabil având rezidenţa pe teritoriul său.” (Iulian Văcărel, )

Impactul fiscal asupra individului şi asupra relaţiilor economice, ca urmare a politicii unui stat sau altul şi implicit apariţia fenomenului de dublă impunere se datorează nu atât structurii diferite a sistemelor sau a gradului diferit de fiscalitate, cât principiilor (convenţiilor) de bază pe care este fundamentată politica de impunere în cele două state.

II. CONCEPŢII PRIVIND IMPUNEREA

În funcţie de principiile adoptate pe plan internaţional există două concepţii principale, care pot exista chiar şi în interiorul aceluiaşi sistem fiscal mai mult putând fi aplicate nu doar la impozite diferite cât şi la aceleaşi impozite în situaţii diferite, mai exact este vorba despre: concepţia teritorială şi concepţia mondială sau globală.

Concepţia teritorială are la bază principiul teritorialităţii impozitelor, elementul hotărâtor fiind în aceste cazuri sursa veniturilor sau locul unde se află averea care face obiectul impunerii şi nu destinatarul acestora. Veniturile care intră în această categorie pot fi: profituri, salarii, venituri din profesii liere, dobânzi, chirii, dividende etc. .Iar ţările în care această concepţie este utilizată sunt: Franţa, Hong-kong, Singapore, Israel, Republica Sud-Africană, Brazilia, Argentina, parţial şi Mexic sau Peru.

Apelând la această concepţie riscul unei duble impunerii este evitat, mai mult, sunt oferite avantaje agenţilor economici din acel stat care beneficiază de venituri din străinătate, deoarece aceştia vor fi scutiţi de plata unor impozite.

Dezavantajele vor fi înregistrate de către asociaţii unor societăţi ce obţin venituri din străinătate deoarece sumele care le vor reveni prin redistribuire vor fi impozitate şi local.

Concepţia mondială sau globală are la bază principiul universalităţii impozitelor sau veniturilor mondiale, elementul hotărâtor fiind în această situaţie persoana căruia îi sunt destinate veniturile sau care este proprietara averii, în calitate de contribuabil şi nu de sursa a acestora. Criteriul de bază este astfel rezidenţa (domiciliul fiscal) sau naţionalitatea contribuabilului. În general această concepţie se aplică în toate statele dezvoltate, precum S.U.A., Canada, Australia, Coreea, India, Japonia, Noua Yeelandă, etc., cu excepţia Franţei. Dezavantajul acestei concepţii este că spre deosebire de precedenta care încuraja relaţiile economice între state aceasta tinde să inhibe operaţiile economice internaţionale. Ca urmare sistemele fiscale pot constitui elemente favorizante sau defavorizante în cazul cooperării dintre state.

III. MODALITĂŢI PRIVIND EVITAREA DUBLEI IMPUNERI JURIDICE INTERNATIONALE

Modalităţi unilaterale de evitare a dublei impuneri:

O constituie introducerea, în legislaţia fiscală naţională sau în alte reglementări interne, a unor prevederi menite să împiedice impunerea repetată de către două sau mai multe suveranităţi fiscale diferite. În linii mari, printre soluţiile utilizate în mod individual de state pentru evitarea dublei impuneri pot fi menţionate: scutirile sau reducerile de impozite pentru anumite venituri obţinute în afară, scutirile de taxe vamale, deducerea impozitului plătiti în străinătate din impozitul datorat în statul de rezidenţă etc. Aplicarea unor măsuri de acest tip poate ridica însă o serie de probleme dacă în legislaţia ţărilor partenere nu sunt conţinute măsuri legale asemănătoare sau nu îşi găsesc echivalent. În plus există de asemena şi riscul ca unele ţări să se folosească de acest tip de măsuri pentru a acorda anumite facilităţi fiscale către anumite state pentru a stimula relaţiile economice dintre ele, producându-se un transfer voluntar şi discriminatoriu de fiscalitate.

Un caz în acest domeniu îl pot constitui reglemetările introduse în sistemul fiscal român după Revoluţia din 1989 pentru atragerea investitorilor străini. Potrivit acestora, societăţile cu participare stăină şi cele cu capital integral străin erau scutite de impozitul pe beneficiu pe o perioadă de doi ani de la realizarea de venituri impozabile, iar pentru următorii trei ani calendaristici beneficiau de reducerea acestuia cu 50%, cu aprobarea Ministerului Finanţelor. Pentru partea de beneficiu reinvestit în aceeaşi societate sau într-o altă societate din România cu participare română impozitul pe beneficiu se reducea cu 50% pentru un termen de cel puţin trei ani. Prin acest tip de instrumente se introducea însă un sistem fiscal discriminatoriu în favoarea investitorilor străini şi în detrimentul celor autohtoni fără, ca de regulă să fie atinse obiectivele propuse, asemenea măsuri sunt tot mai rar utilizate în practica fiscală internă.