Efectele contractului de vânzare-cumpărare

I. CONSIDERAŢII GENERALE

Prin efectele unui contract – deci şi cele ale unei vânzări-cumpărări – se înţeleg obligaţiile pe care contractul le creează în sarcina părţilor contractante.

Referindu-ne la interpretarea clauzelor unui contract, menţionăm că, potrivit regulii generale înscrise în art. 9836 C.civ., dacă înţelesul unui contract este îndoielnic, interpretarea se face în favoarea debitorului (similară cu regula in dubio pro reo, în dreptul penal).

Când este vorba de contractul de vânzare – cumpărare, art. 1312 C.civ. conţine o regulă specială şi derogatorie, potrivit căreia vânzătorul trebuie să explice clar obligaţiile sale, iar dacă înţelesul actului ar fi îndoielnic, clauzele neclare se interpretează în contra vânzătorului.

Prin urmare, în contractul de vânzare – cumpărare atât clauzele referitoare la propriile obligaţii, cât şi cele referitoare la obligaţiile vânzătorului, se interpretează în favoarea cumpărătorului.

II. OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI

Din contractul de vânzare – cumpărare, potrivit art. 1313 C.civ., vânzătorului îi revin două obligaţii principale, şi anume:

a. obligaţia de a preda bunul vândut în posesia cumpăratorului şi de a-l păstra până la predare;

b. obligaţia de a-l garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii şi obligaţia de a răspunde de viciile ascunse ale lucrului vândut.

Nimic nu se opune însă ca părţile să modifice obligaţiile prevăzute de lege sau să stipuleze şi alte obligaţii accesorii, de exemplu, informaţii asupra utilizării şi păstrarii bunului.

Între obligaţiile vânzătorului, Codul civil nu prevede obligaţia de a transmite proprietatea lucrului vândut, întrucât această obligaţie se execută prin însăşi încheierea contractului, afară de cazurile când vânzătorul este obligat să transmită proprietatea, adică să efectueze acele acte care sunt necesare pentru a opera transferul de proprietate, cum ar fi individualizarea bunurilor de gen, de regulă, se realizează prin predare.

Concomitent cu transmiterea proprietăţii se transmite şi riscul pieirii fortuite a lucrului – adică suportarea consecinţelor păgubitoare ale pieirii unui bun în caz de forţă majoră sau caz fortuit – care urmează să fie suportat de cumpărător din momentul încheierii contractului, conform regulii res perit domino. Aşa fiind, cumpărătorul va fi obligat să plătească preţul chiar şi în cazul în care lucrul a pierit înainte de predarea lui, însă numai după încheierea contractului (art. 1335 C.civ.).

Desigur, din momentul încheierii contractului cumpărătorul este îndreptăţit să perceapă fructele lucrului cumpărat.

De la regula transmiterii proprietăţii şi a riscului concomitent cu realizarea acordului de voinţă a părţilor există şi o serie de excepţii. Astfel, este întârziată transmiterea proprietăţii şi a riscului în cazul vânzării lucrurilor de gen, a vânzării de bunuri viitoare, precum şi în cazul stabilirii de către părţi a unor clauze care întârzie transmiterea proprietăţii şi a riscului – sau numai a proprietăţii, ori numai a riscului.

În cazul vânzării bunurilor generic determinate, transmiterea proprietăţii şi a riscului pieirii acestora în caz de forţă majoră are loc în momentul individualizării lor.

De regulă, individualizarea acestor bunuri are loc în momentul predării, dar, uneori, ea se poate face anterior acelui moment şi de aceea individualizarea nu trebuie confundată cu predare bunurilor.

Codul nostru civil, reglementând vânzarea bunurilor de gen, se face distincţie între vânzarea lucrurilor care cântăresc, se măsoară, se numără (art. 1300) şi vânzarea cu grămada (art. 1299). În primul caz, vînzarea bunurilor de gen se perfectează în momentul încheierii contractului, dar efectul translativ de proprietate se produce în momentul individualizării bunurilor prin cântărire, numărare sau măsurare. În al doilea caz, vânzarea cu grămada are ca obiect o cantitate determinată de bunuri, preţul fiind determinat global; în această varietate de vânzare, obiectul vânzării – tot bunuri de gen – este determinat, astfel încât proprietatea şi riscul se transmit concomitent în momentul încheierii contractului.

Cât priveşte un bun viitor, transmiterea proprietăţii are loc într-un moment ulterior încheierii contractului, pentru simplul fapt că bunul nu există la acel moment şi tot astfel nici riscul.

Astfel, în cazul vânzării unui bun viitor individual determinat, proprietatea se transmite în momentul în care bunul există şi poate fi predat cumpărătorului în starea convenită de părţi.

După cum am văzut, regula potrivit căreia transmiterea proprietăţii şi a riscului pieirii bunului în caz de forţă majoră are loc în momentul încheierii contractului are caracter supletiv, astfel că părţile pot deroga de la aceasta, stabilind un termen la care să se producă transferul proprietăţii, ori pot supune formarea vânzării unei condiţii.

În literatura de specialitate s-a propus de lege ferenda transmiterea proprietăţii bunului vândut – deci şi a riscului pieirii acestuia – în momentul predării.