Elemente Fundamentale de Drept

ELEMENTE FUNDAMENTALE DE DREPT

1. Definitia dreptului – dreptul reprezinta un ansamblu de norme stabilite sau recunoscute de stat in scopul reglementarii relatiilor sociale conform vointei statului, a caror respectare este garantata de forta coercitiva a statului.

Trasaturi :

a) caracter volitional - este creatia statului, fiind monopolul statului, adica indiferent daca normele juridice sunt create de stat sau doar recunoscute de catre stat , ele exprima intotdeauna vointa statului;

b) caracter social - omul este singurul subiect al dreptului, singura fiinta care poate sa inteleaga si sa respecte normele juridice;

c) dreptul este obligatoriu - instituie o conduita care trebuie sa fie urmata de catre oameni, tipica si egalitara pentru toata lumea, un mod de comportamnet ce nu poate fi incalcat de catre nimeni; in cazul incalcarii normelor juridice exista intotdeauna o sanctiune din partea statului aplicata de catre institutiile specializate, care au rol de constrangere si sanctionare.

Principiile dreptului (Uniunii Europene):

Principiul reprezentarii intereselor potrivit structurii mecanismelor comunitare (principiul echilibrului institutional) – tratatele institutive fac o repartizare a raspunderilor pentru fiecare institutie europeana.

Principiul echilibrului in exercitarea competentei institutiilor europene (principiul competentelor de atribuire) - reglementarile comunitare stipuleaza competentele fiecarei institutii, urmarindu-se sa nu fie afectate alte institutii in procesul exercitarii.

Principiul justitiei sociale

Principiul diversitatii culturale – dezvoltarea culturii .

Principiul loialitatii – obligatia statului de a lua masuri legislative, economice si de alta natura pentru a asigura indeplinirea obligatiilor comunitare.

Principiul cooperarii – cooperarea pe multiple planuri intre Uniunea Europeana si statele membre.

Principiul democratiei reprezentative – stipularea expresa a democratiei reprezentative in toate actele constitutive ale Comunitatilor Europene si ale Uniunii Europene.

Principiul respectarii drepturilor omului – obligatia tuturor autoritatilor publice de a respecta drepturile omului

Principiul autonomiei – da posibilitatea institutiilor U.E. sa se organizeze in mod liber (autonomia institutiilor comunitare nu presupune personalitate juridica, recunoscuta doar comunitatilor).

Principiile protectiei mediului – cel mai cunoscut este „poluatorul plateste”.

Principiul actiunii preventive – regula generala este „e mai bine sa previi decat sa combati”.

Principiul precautiei – luarea de masuri de precautie atunci cand o activitate ameninta sa afecteze mediul sau sanatatea umana.

Principiul protectiei ridicate a mediului – politica de mediu a Uniunii Europene sa urmareasca atingerea unui nivel inalt de protectie.

Principiul integrarii – cerintele de protectie a mediului sa fie prezente si in definirea si implementarea altor politici comunitare.

Principiul proximitatii – incurajarea comunitatilor locale in asumarea responsabilitatii pentru deseurile si poluarea produsa.

In cadrul societatii au existat intotdeauna o serie de reguli de comportament care au avut ca scop stabilirea unor limite in ceea ce priveste conduita umana. Aceste reguli de conduita, creatie a societatii, au fost impuse membrilor acesteia, pentru o mai buna convietuire, sub forma normelor sociale. In cadrul normelor sociale deosebim: normele tehnice, obiceiul (privit ca o traditie populara), normele de morala (ce includ si regulile de buna-cuviinta), normele religioase si normele organizatiilor sociale.

2. Obiceiul sau traditia populara este o creatie a societatii, fiind nascut din dorintele si aspiratiile fiecarui popor, din durerile, necazurile si trairile lui, din lupta dusa pentru supravietuire, din infrangerile si victoriile avute de-a lungul istoriei. Obiceiul se poate caracteriza ca fiind o regula de conduita care a luat nastere in cadrul unei societati si care are la baza o repetare voluntara, din partea oamenilor, a unui comportament intr-o perioada relativ indelungta de timp. Dintre toate normele sociale este cel care se identifica cel mai bine cu notiunea de norma sociala, datorita trasaturilor sale specifice. Creat in mod voluntar, obiceiul nu are la baza o obligativitate din partea statului si incalcarea lui nu atrage o sanctiune statala, singura sanctiune fiind cea din partea societatii care l-a creat si care nu poate imbraca decat o forma verbala de mustrare sau alungarea celui vinovat. Nascut in societate, obiceiul a reflectat, initial, modul in care omul primitiv observa si imita natura, adaptand-o nevoilor sale tot mai mari si mai complexe si, ulterior, modul in care acesta se comporta in cadrul societatii cu ceilalti oameni sau cu animalele din gospodarie. Si astazi, in lumea satului, locul unde obiceiul inca mai exista, multe din activitatile umane se desfasoara in functie de interpretarea unor elemente naturale (cerul, stelele, comportamentul pasarilor, etc.) si nu dupa calendar sau informatiile primite de la institutiile statului. Obiceiul, traditia populara sau datina este cel care il insoteste pe om de-a lungul vietii, marcand, cu ajutorul cantecelor, doinelor, poeziilor, baladelor, proverbelor si a dansului momentele importante ca nasterea, casatoria si moartea.

Spre deosebire de noi, in alte culturi, unele traditii, in special cele vestimentare, sunt mult mai strict tinute, cu toate protestele interne si internationale, mai ales ca si religia se implica in sustinerea lor. Spre exemplu portul national islamic, hijabul, naste controverse chiar in interiorul lumii arabe, de la obligativitatea lui sub incidenta legii islamice pana la interzicerea lui in lupta cu fundamentalistii musulmani, de la femeile care au ales de buna voie sa poarte valul si pana la cele care protesteaza in strada impotriva lui.

3. Morala este un ansamblu de judecati ce privesc binele si raul, ceea ce este permis si ce nu este permis, destinate sa conduca comportamentul oamenilor. Sfera moralei este extrem de vasta reglementand aproape toate aspectele vietii noastre in societate si interferandu-se, in multe situatii, cu religia si mai ales cu dreptul, cu care de multe ori se si confunda. Din aceasta cauza relatia moralei cu dreptul este una extrem de complexa, existand teorii:

- care pleaca de la o relatie de dependenta a dreptului fata de morala, deoarece dreptul este considerat un minim de morala, fiind cuprins in totalitate in sfera moralei;

- care considera ca intre morala si drept nu se poate stabili nicio relatie, deoarece morala si dreptul se refera la lucruri total diferite;

- doctrina juridica este unanima in a accepta ca intre morala si drept se poate stabili o relatie de interdependenta, deoarece dreptul si morala se refera la aceleasi relatii sociale , chiar daca fiecare reglementeaza si relatii sociale diferite.

Functia valorilor morale este aceea de a orienta actiunea, de a ne ajuta sa alegem, determinand pentru noi scopurile, caci specificul unui scop moral este in primul rand acela de a fi bun. Insa binele si raul cu care opereaza notiunile de morala nu sunt bine determinate, ci variaza de la un popor la altul, de la o epoca la alta, fiind determinate de gradul de dezvoltare a societatii, de conditiile materiale si de interesele sociale. Oricum ar fi definit, binele este privit ca un principiu de evaluare, de diferentiere. In mod fundamental morala este rodul unei experiente generale; chiar daca suntem incapabili sa definim de la inceput binele sau sa fim de acord asupra continutului sau, vom sti cu siguranta si prompt sa-l distingem de rau. Aceasta prima experienta universala are forma unei cerinte: aceea de a se face dreptate, de a fi pedepsiti raufacatorii, iar dauna constatata sa fie reparata. Ideea de a se face dreptate difera in functie de natura sanctiunii. Mediul social reactioneaza, de obicei, prin oprobriul public, dispret, etc., mergand pana la constrangerea fizica, pe cand raufacatorul care a comis o fapta imorala, contient de ea, poate avea mustrari de constiinta, pareri de rau.

Norma juridica se poate defini ca o regula de conduita generala si impersonala, stabilita sau recunoscuta de catre stat, care exprima vointa statului si a carei respectare obligatorie este garantata de forta coercitiva a statului.