Eutanasierea

Eutanasierea înseamnă “moarte bună” şi provine din grecescul euthanasia: eu – bine, thanatos – moarte. Acesteia i se poate da mai multe definiţii variate.

O primă definiţie ar fi următoarea: „Eutanasia este actul deliberat de a pune capăt vieţii unui pacient cu intenţia de a curma suferinţa acestuia. Sinuciderea asistată medical (SAM) reprezintă moartea unui pacient ca urmare directă a "ajutorului" dat de un medic.”

O altă definiţie mai amoplă a etanasierii este următoarea: „un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni medicale, având suport etico-juridic şi fiind în interesul bolnavului, în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor unui bolnav care în momentul actual, din punctul de vedere al ştiinţei medicale, nu beneficiază de un tratament etiologic, ci, dimpotrivă, prognosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil.”

Felurile eutanasierii:

a) eutanasierea umană

- Eutanasia voluntară - eutanasia la cererea sau cel puţin cu consimţământul pacientului.

- Eutanasia involuntară - eutanasia împotriva dorinţei unei persoane competente (care îşi poate exprima voinţa).

- Eutanasia non-voluntară - eutanasia unui pacient non-competent, precum persoane suferind de demenţă senilă sau copii mici.

- Eutanasia activă – terminarea intenţionată a vieţii unui pacient de către un medic care crede că moartea este în beneficiul pacientului.

- Eutanasia pasivă - terminarea vieţii unui pacient prin omisiune, spre exemplu prin retragerea tratamentului.

b) eutanasierea animală

Sinuciderea asistată medical (SAM) - terminarea de către un pacient a propriei vieţi, cu ajutorul medicului (în practică diferenţa faţă de eutanasia voluntară este minimă). Eutanasia si SAM sunt ilegale în aproape întreaga lume.

Legislaţia relativă la acest subiect este, la nivel mondial, destul de redusă, în ciuda fenomenului pe care l-a stârnit problema eutanasiei; răspunsul oferit de către legile penale în vigoare privitor la caracterul şi la posibilitatea eutanasiei continuă să fie, în general, acelaşi ca şi acum o sută de ani: un răspuns insuficient, vag si ambiguu. Unele state au recunoscut valabilitatea testamentului vital – care nu include un ajutor activ la moarte - altele au admis suicidul asistat sau unele forme ale eutanasiei, pe când în alte state se practică eutanasia. În ţara noastră eutanasierea este condamnată de stat, de codul penal. Cel care practică eutanasierea este pedepsit sever, pentru că este încadrată ca infracţiune la adresa vieţii omului.

Doctrina de drept constituţional consideră dreptul la viaţă unul absolut şi indisponibil : „dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului”, fiind „cel dintâi şi cel mai firesc fiinţei umane” şi totodată că „viaţa este valoarea supremă, esenţială sau fundamentală a fiinţei umane, izvorul sau sursa tuturor celorlalte drepturi fundamentale”

În Codul penal român, infracţiunile contra persoanei sunt aşezate, nu întâmplător, imediat după infracţiunile contra statului; în această categorie,infracţiunile contra vieţii sunt tratate primele. Motivul care stă la baza acestei alegeri a legiuitorului este importanţa pe care o acordă legiuitorul vieţii, cu toate că în cuprinsul Constituţiei,

la Titlul I, Principii generale, art. 1 alin 3 prevede că „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane ( ) reprezintă valori supreme, şi sunt garantate” iar dreptul la viaţă este proclamat doar în Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Cap. II - Drepturile şi libertăţile fundamentale, art. 22. O altă dovadă a faptului că legiuitorul român a considerat dreptul la viaţă mai important decât celelalte drepturi este cuantumul pedepsei aplicabile: în cazul infracţiunilor împotriva vieţii este prevăzută pedeapsa închisorii până la 25de ani, pe când în cadrul infracţiunilor contra libertăţii persoanei, pedeapsa maximă ajunge la 25 de ani numai dacă a dus la moartea persoanei.