Evaluarea Performanțelor Personalului în Organizațiile Europene

La început de secol XXI, succesul oricarei organizatii depinde în mare

masura de capitalul uman, de personalul firmei.

Reflectarea acestei sublinieri în planul stiintei si învatamântului asigura dezvoltarea rapida si larga a cunostintelor din domeniul managementului personalului. În tarile cu economie de piata dezvoltata studiul disciplinei „Managementul personalului" a devenit de mult nu numai o parte componenta a pregatirii managerilor de la toate nivelurile, dar si un domeniu semnificativ al învatamântului superior, în întregul sau.

În Uniunea Europeana problema cunoasterii personalului, a cailor si

mijloacelor de modelare a salariatilor în vederea optimizarii potentialului lor creator, tinde sa ocupe un loc prioritar în ansamblul preocuparilor stiintei si practicii managementului organizatiei. În economia de piata, managerii, restul personalului cu functie de conducere, manifesta interes deosebit pentru studiul managementului personalului.

Aceasta se explica prin faptul ca managementul personalului pune în evidenta factorii care stau la baza comportarii salariatilor si la participarea acestora la realizarea obiectivelor organizatiei.

Plecând de la ideea ca, în practica manageriala se urmareste în mod deosebit optimizarea dinamica a personalului se considera necesar ca în managementul personalului organizatiei sa fie promovata stiinta, iar managerii sa elimine empirismul si sa-si sprijine întreaga lor activitate pe stiinta, pe recomandarile acesteia.

Managementul european al resurselor umane este foarte complex. Nu există în lume o altă regiune care să înglobeze atât de multe diferenţe din punct de vedere istoric, cultural şi lingvistic precum spaţiul european.

În economia de piata, fiecare organizatie vizeaza supravietuirea sa pe

care o poate realiza numai prin cresterea productivitatii muncii. De regula, managerul stabileste si factorii care influenteaza acest proces pe care-l

sintetizeaza apoi prin referire la calitatea si cantitatea produselor. Acesti

factori se refera la:

- munca, ca factor care determina cantitatea si calitatea productiei;

-informatiile si materialele, ale caror flux poate, de asemenea, sa fie caracterizat în termeni de cantitate si calitate;

-capitalurile tehnic si financiar, socotite cantitativ si calitativ;

-calitatea combinarii acestor factori, transpusa în limbaj managerial ca aptitudinea de a le pune în opera într-o maniera de asemenea cât mai original posibil realizata.

Fiecare ţară din Europa are propriul său sistem de angajare, propriile legi şi instituţii, propriul sistem educaţional şi o cultură managerială puternic individualizată. În unele state europene, aceste diferenţe se regăsesc chiar la nivel local.

Modelul managementului participativ, modelul profesional de management al resurselor umane, modelul orientat spre conducerea resurselor umane şi cel orientat spre conducerea organizaţiilor reprezintă principalele modele de management al resurselor umane care sunt aplicate în ţările din Europa.

Globalizarea, companiile europene/multinaţionale, dezvoltarea umană, diversitatea economică, socială, politică şi culturală specifică fiecărei regiuni sau ţări sunt factori ce au un impact major asupra managementului resurselor umane.

Unul dintre principalele obiective ale procesului de globalizare îl reprezintă integrarea practicilor de resurse umane într-un model global, dar acest obiectiv este foarte greu de realizat datorită diferenţelor existente între ţări din punct de vedere economic, social, instituţional şi nu în ultimul rând cultural.

Modelul european de management al resurselor umane reprezintă cel mai elocvent exemplu în acest sens.

Diversitatea contextului cultural-istoric european este evidentă, iar în aceste condiţii numai abordarea nuanţată, contextualizată, ne poate permite să interpretăm în mod corect particularităţile acestui posibil model de management al resurselor umane.

Astfel, în modelul european de management pot fi identificate patru modele de management, care corespund celor patru grupuri de ţări, respectiv: ţările nordice, ţările latine, ţările anglo-saxone şi ţările germane.

Mai mult, la nivelul fiecărui model de management sau grup de ţări, există o serie de diferenţe naţionale din punct de vedere instituţional, cultural, economic şi social.

De aceea este prematur să discutăm despre noţiunea de „cultură europeană".

Însă dacă procedăm la o comparaţie între Europa de astăzi, Asia dezvoltată economic şi America de Nord sesizăm cu uşurinţă că aspectele ce separă cetăţenii celor trei poli de putere economică globală sunt cu mult mai ample, de mai mare profunzime decât aspectele ce separă cetăţenii Europei între ei.

Conform lui Makridakis, prin o lucrare scrisă în anii '90, se poate afirma că spaţiul european comunitar (cei 15) nu constituie încă un spaţiu „unicultural". Totuşi, majoritatea specialiştilor acceptă ideea că, sub raport cultural, naţiunile ce compun UE se aseamănă într-o mai mare măsură decât se deosebesc între ele.