Evoluția Construcției Comunitare Europene

1. Istoricul ideii de Europă unită

Ideea unei Europe unite este veche şi are rădăcini adânci în istoria continentului european, aceasta luând în contur sub forme diferite de-a lungul trecerii timpului. Conform istoricului francez Jean-Baptiste Duroselle, în demersul timpului au fost încercate patru tipuri de proiecte cu relevanţă comunitară, respectiv: unitatea de forţă, unitatea după un principiu, unitatea în diversitate şi unitatea prin acord reciproc, acestea întrepătrundu-se pe alocuri.

Antichitatea greacă a creat primele forme de unitate şi cooperare, în această perioadă luând naştere Liga de la Delos şi Liga din Peloponez , ambele creaţii politice îmbrăcând forma unor confederaţii. După dispariţia acestora, noua putere a Romei, bazându-se pe o politică de permanentă expansiune, a reuşit să creeze cel mai vast şi compact imperiu al antichităţii, una din cele mai unitare şi durabile formaţiuni statale din istoria omenirii .

Modelul roman avea să fie pentru multe secole o ţintă în ceea ce priveşte refacerea, fie şi parţială, a unităţii continentale europene, împlinită vremelnic de împăraţii Carol cel Mare sau Otto I.

O altă formă de unitate continentală a fost cea creştină. Dacă odată cu Edictul de la Milano (313 e.n.) creştinismul a devenit o religio licita egală în drepturi cu celelalte culte din Imperiul Roman, prin Edictul de la Tesalonic, aceasta a devenit religie de stat obligatorie pentru toţi supuşii Imperiului. Astfel creştinismul a evoluat sub semnul ideii de unitate, continuând să fie susţinută şi promovată chiar şi după Marea Schismă din anul 1054, biserica funcţionând ca o primă structură paneuropeană.

În contextul afirmării statelor naţionale s-a simţit nevoia unui liant mai puternic decât cel religios care să unească statele europene. Astfel, începând cu secolul al XVIII-lea a început să se contureze ideea formulării unor noi proiecte de asigurare a păcii şi unităţii Europei prin reorganizarea ei radicală.

Mai târziu, Victor Hugo afirma că: ,,Europa are nevoie de o naţionalitate europeană’’, iar într-un mesaj adresat Congresului Păcii de la Lungano, scria: ,,Cu siguranţă acest lucru formidabil, republica europeană, o vom avea. Vom avea aceste State Unite ale Europei care vor încorona lumea veche’’.

Visul acesta a fost însă spulberat de izbucnirea primului război mondial, care a infirmat iluziile şi speranţele pacifismului internaţionalist, efectele conflagraţiei depăşind cele mai pesimiste previziuni .

Aşadar, la aproape o sută de ani de la războaiele napoleoniene, care pustiiseră ani îndelungaţi bătrânul continent, marele război lăsa Europa în ruine, cu importante pierderi de vieţii omeneşti, cu grave probleme economice şi sociale .

Din dorinţa statelor de a coopera pentru a preveni repetarea unei catastrofe de amploarea primului război mondial, la Conferinţa de pace de la Paris, s-a hotărât înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, ale cărei principii fundamentale au fost formulate în şedinţa plenară a Confederaţiei, la 25 ianuarie 1919, arătându-se că: ,, Este esenţial, pentru menţinerea statutului mondial pe care naţiunile asociate au cum al stabili, să se creeze o Societate a Naţiunilor, organ de cooperare internaţională care va asigura îndeplinirea obligaţiilor internaţionale şi se va oferii garanţii contra războiului’’ .

În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe ţări europene au apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană. În anul 1944, reprezentanţii mişcărilor europene de rezistenţă, reuniţi la Geneva (Elveţia), au elaborat un program european care statua că realizarea unei Europe prospere, democratice şi panifice sub forma unei reuniuni de state suverane, separate prin frontiere politice şi vamale este imposibilă, afirmând că doar o federaţie europeană ar putea înlătura cauzele celor două războaie mondiale.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial a luat însă naştere o nouă formă de speranţă. Între 1945 şi 1950, câţiva oameni de stat, precum Winston Churchill, Robert Schuman, Alcide de Gasperi s-au hotărât să convingă cetăţenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei Occidentale, bazată pe interese comune şi fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept şi egalitatea între toate ţările membre.