Evolutia Dreptului de Proprietate in Istoria Dreptului Romanesc

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Evolutia Dreptului de Proprietate in Istoria Dreptului Romanesc.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 6 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

Dreptul de proprietate este acel drept real în virtutea căruia titularul dreptului, persoana fizică sau juridică, este îndreptăţit să posede, să folosească şi să dispună de un lucru în mod exclusiv şi absolut, prin putere proprie şi în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.

În continuare vom vedea care este istoria apariţiei dreptului de proprietate în istoria dreptului românesc.

Epoca statalităţii dacice.

Trecerea de la organizarea gentilică la organizarea statală a determinat esenţial raportul dintre proprietatea comună şi cea privată în cadrul societăţii dacice. Predominantă încă de obştea gentilică matriarhală, proprietatea comuna va pierde teren în fata celei private în epoca patriarhatului dacic. Proprietatea privată exercitată, la început asupra bunurilor mobile necesare traiului va include treptat şi bunuri immobile. Diferentierile de avere din cadrul obştii gentilice dacice au concentrate o vastă proprietate funciară, de tipul latifundiilor romane, în mana aristocraţiei dacice. În schimb, în obstea teritoriala dacica din epoca formarii statului, proprietatea asupra terenurilor arabile a ramas asa cum demonstreaza versurile lui Horatiu, comunî. Terenul arabil era împatit anual în loturi şi repartizat fie prin tragere la sorţi , fie prin decizia sfatului obştii, unora dintre membrii comunitaţii. În schimb, recolta obţinută intra în proprietatea privată a celor care cultivau loturile respective.

Dacia Romană

În Dacia Romană proprietatea era de trei feluri: provincială, quiriată si peregrină.

Faptul că pămantul Daciei era considerat proprietatea împaratului( praedia tributaria) consacra doar o proprietate provincială pe seama cetaţenilor romani. Peregrinii puteau deţine şi ei o astfel de proprietate în condiţiile în care li se acorda JUS COMMERCIUM. Spre deosebire de proprietatea quiriată ce asigura titularului ei toate cele trei elemente ale prorietaţii romane :”absolute” – folosinţa, culegerea fructelor şi dispoziţia , proprietatea provincială era incompleta, rezervând doar posesia sau uzufructul. Cu toate acestea , în fapt, proprietarii provinciali se manifestau asemenea unor proprietari quiritari. Ei puteau să dispună asupra pamantului atât prin acte între vii cât şi prin acte pentru cauza de moarte. De asemenea, proprietatea provincială era ocrotită printr-o actiune reală special construită dupa modelul acţiunii în revendicare ce ocrotea proprietatea quiriată.

Proprietatea quiriată exista in provincie doar în condiţiile în care un anume teritoriu dobandea just italicum iar titularii ei erau absolviţi de plata impozitului funciar.

În condiţiile în care nu deţineau jus commercium peregrinii se bucurau de proprietatea peregrină. Considerată un dominium ce ţinea de dreptul ginţilor, proprietatea peregrinilor era dobandită, de regula , prin acupaţiune şi tradiţiune. Ocrotirea proprietăţi peregrinului posesor în cazul în care a fost dobandită de la un fals proprietar s-a realizat prin inermediul prescripţiei de lungă durată (presciptio longi temporis) creată la sfarsitul secolului al doilea Aceasta permitea celui care posedase neîntrerupt timp de zece ani între prezenţi si douazeci de ani între absenţi să respingă acţiunea adevaratului proprietar. În cazul în care peregrinul nu mai era posesor, dreptul său de proprietate era ocrotit printr-o acţiune în revendicare acordatî de magistrati cu ficţiunea că peregrinul este cetătea roman.

Succesiunile au fost reglementate de dreptul roman pentru cetăteni si de cutumele dacice pentru peregrinii daci. Deşi regulile succesiunii romane nu acordau peregrinilor dreptul de a fi instituiţi ca moştenitori , soldaţii romani puteau, în mod excepţional, să-şi instituie ca moştenitori peregrini sau latini. Dreptul seccesoral dac reglementa un testament oral asemănător cu testamentul cu “ limba de moarte” existent în dreptul românesc medieval.

Evul mediu românesc. Epoca obştiilor săteşti.

La baza vietii socio-economice şi juridice a obştii vicinale româneşti a stat stapânirea “ de-a valma” a pamantului agricol, a apelor, păsunilor si a pădurilor, bogăţiilor subsolului, turmelor Asupra acestei proprietaţi devalmaşe, membrii obşti aveau drept egal de folosinţă.

Stăpânirea privată se compunea în principal din bunuri mobile caroră li se adauga proprietatea privată imobiliară asupra casei familiei şi terenului din jurul acesteia La începutul feudalismului, fondul funciar agrar mai era împartit perioadic prin tragere la sorţi, în folosinţa membrilor obştii, pentru ca mai apoi parţi din terenul agricol comun să fie delimitate şi repartizate în folosinţa exculiva şi perpetua a familiilor obşti. Obştea păstra asupra acestuia, drept superior de supraveghere şi control. Prin acesta se urmărea respectarea de către săteni a obligaţiei de a nu înstrăina părţi ale moşiei satului unor persoane din afara obştii, punând astfel în pericol unitatea acesteia In general acest drept de a supraveghere şi control s-a materializat prin impunerea unui sistem de publicitate la înstrăinarea bunurilor aflate în stăpânirea personală ce marca debutul unui drept de precumpărare şi răscumparare în cadrul obştii.

Stăpânirea privată a sătenilor putea spori, cu autorizaţia conducerii obştii, prin dobândirea unui drept de folosinţă excusivă asupra unor parţi din proprietatea devalmasă ca urmare a amenajari şi creşterii valorii lor prin munca proprie. Se puteau realiza astfel, defrişări ale padurii obşti cu scopul de creare a noi terenuri agricole.

Delimitarea bunurilor aflate în stăpânirea personala fată de alte bunuri se făcea fie prin înscrierea unor însemne familiale fie prin îngradirea acestora.

Dreptul succesoral asigură, în baza principiului egalitaţii, o împartire egală a moşiei familiei între copii moştenitori. În ceea ce priveşte casa părintească şi terenul din jurul acesteia, rămâneau celui mai mic fiu.

Evul mediu dezvoltat

Dreptul de proprietate în evul mediu românesc a dat expresie raporturilor dintre pricipalii actori ai vieţi juridice, politice şi economice româneşti ai perioadei: domnul, boierii , clerul înalt , oraşenii şi ţaranii. De aceea, existenţa unei ierarhii a stărilor a avut la bază o strictă ierarhizare a dreptului de proprietate. Limitat atât pe verticală cât şi la nivelul unor paliere sociale, dreptul de proprietate medieval apare ca fărâmiţat în evidentă contradicţie cu dreptul absolut dre proprietate quiritară al romanilor.

Fisiere in arhiva (1):

  • Evolutia Dreptului de Proprietate in Istoria Dreptului Romanesc.doc