Evoluția istorică a procesului de integrare europeană

Incepând cu sec.XIV, de la Pierre Dubois la Kant şi Bluntschli şi până astăzi, ideea de integrare europeană a fascinat şi preocupat literatura, filosofia, istoria, ştiintele politice şi juridice din majoritatea statelor europene, fiind utilizată, nu de puţine ori, drept mijloc pentru atingerea unor scopuri politice.

Fundamentul valoric al acestei idei este plasat însă mult mai devreme, în moştenirea romană, respectiv în cultura comună şi in memoria unitătii politice a lumii europene de la acea vreme. După căderea Imperiului Roman, urmată de formarea, pe considerente culturale şi/sau religioase, a unor state suverane, Europa, ca întreg, a devenit din ce in ce mai puternică dar relaţiile dintre statele constituite pe teritoriul ei au devenit din ce in ce mai fragile. Dezbinările religioase şi cruciadele pe de o parte, iar pe de alta parte, dezvoltarea economică diferită, fenomenul colonialismului şi tendinţele hegemonice ale unor state, dictatul celor tari asupra celor slabi şi intriga politică au determinat o realitate europeană complexă, caracterizată printr-o puternică dinamică interioară. Unitatea politică din cadrul Imperiului Roman a fost înlocuită cu o unitate culturală si religioasă relativă, mai mult exterioară decât interioară.

Nici o unitate pur exterioară nu a avut însa vreodată trăinicie. Incercările de unificare politică a Europei, de felul celor întreprinse de Carol Cel Mare sau Napoleon Bonaparte, au eşuat pentru că, la vremea aceea, deosebirile dintre popoarele europene însemnau mai mult decât aveau ele în comun. Din perspectiva experienţei interioare posibile, distanţa dintre Paris si Koeln era, chiar în vremea lui Napoleon I, la fel de mare ca distanţa dintre Berlin şi Sydney astăzi. Franţa si Anglia au trăit după 1914 într-o puternică simbioză dar, niciodată, popoarele lor n-au fost mai diferite şi mai conştiente de diferenţa dintre ele.

Orice totalitate preexistentă a condiţionat aşadar, de la sine, o diferenţiere de alt gen faţă de ce a existat anterior. Precum odinioară familiile erau mai importante decât naţiunile, ba chiar acestea din urma nici nu au existat cu adevărat, în sensul actual, până la Revoluţia Franceză, astăzi se articuleaza noi unitati, vii, plecând de la starea ecumenică preexistentă lăuntric.

Ori una din aceste stări este Europa, ideea de Europa, care nu ia naştere din cauza mişcării paneuropene sau a altor mişcări asemănătoare ci pentru că această mişcare, ca şi celelalte de acelaşi sens, este posibilă intrucât reprezintă, printre altele, o tendinţă vie, ce acţionează primar, de la sine.

Ideea de integrare europeană a apărut şi a evoluat, într-un ritm şi o consistenţă condiţionate istoric, împreună dar paralel şi paradoxal în raport cu istoria statelor europene, intensificându-se în vremuri de criză şi estompându-se în vremuri de pace, în interiorul Europei. In cursul acestei evoluţii ea a generat modele şi scopuri integrative care constituie astăzi bazele teoretice ale procesului integrativ european.

Coordonatele conceptuale fundamentale ale ideii de integrare europeană în evoluţia ei istorică sunt :

*ideea asigurării păcii

*ideea supranaţionalitatii

*ideea liberei circulaţii si a pieţei comerciale libere

*ideea asigurării puterii politice

Ideea de integrare europeană în secolul XX

Perioada interbelică

Primul război mondial a afectat puterea şi poziţia privilegiată a Europei pe harta lumii. Din punct de vedere ideologic se produce separarea aparent ireductibilă faţă de Uniunea Sovietică. În acest context ideea necesităţii integrării europene dobândeşte un nou conţinut şi o forţă nouă.

Una din cele mai angajate personalităţi în promovarea acestei idei a fost, la acea vreme, contele Richard Coundenhove-Kalergi. El a reuşit să impună nu numai literar, prin cărţile sale “Paneuropa”, “Lupta pentru Paneuropa” sau “Europa se trezeşte” ideea necesităţii constituirii unei federaţii europene dar este şi fondatorul în anul 1923 a Uniunii Paneuropene. În anul 1927 a fost numit ca preşedinte de onoare al acestei mişcări, ministrul de externe al Franţei, Aristide Briand.

Briand elaborează, în această calitate, în anul 1930, unul din cele mai importante documente integrative ale perioadei interbelice intitulat “Memorandumul Briand”. Acest document, fundamentat pe ideea necesităţii asigurării şi consolidării păcii, propune Europei o structură federativă atipică, cu menţinerea intactă a suveranităţii fiecărui stat membru. Ideea fundamentală a acestei structuri ar fi fost aceea de cooperare unită şi nu de uniune. Memorandumul Briand nu a găsit însă receptivitate la politicienii vremii având soarta unei idei valoroase născută moartă, în exprimarea lui Cartou.

Perioada de după cel de al II-lea război mondial

Declanşarea celui de al II-lea război mondial a reuşit să inhibe dezvoltarea evolutivă a ideii de integrare europeană, deplasând, la sfârşitul acestuia, centrul de greutate al dezbaterilor spre punctul de vedere enunţat în anul 1943 de către premeierul Marii Britanii, Winston Churchill, respectiv acela de creare a unei comunităţi a statelor europene în scopul rezolvării prin efort comun a problemelor reconstrucţiei după război şi eradicării fascismului în Europa.

A urmat apoi influenţa puternică a o serie de alte realităţi determinate de război precum accentuarea conflictului Est-Vest, ameninţarea sovietică, pretenţiile SUA, slăbiciunea economică a marilor state europene, tendinţa Franţei de redobândire a statutului de mare putere politică în Europa, problema germană.