Executarea Silită

1. Executarea silită

Executarea silită reprezintă ultima fază a procesului civil şi una din formele de manifestare a acţiunii civile.Putem defini executarea silită ca acea fază a procesului civil în cadrul căreia creditorul îşi poate realiza în mod efectiv drepturile statornicite într-un titlu executoriu, prin constrângerea patrimonială a debitorului. Scopul executării silite este tocmai acela de a face posibilă realizarea efectivă a dreptului subiectiv şi în cazurile de împotrivire a debitorului la îndeplinirea obligaţiei cuprinse într-un titlu executoriu.

Executarea silită a fost definită ca fiind „totalitatea normelor care reglementează căile şi mijloacele prin care, cu concursul organelor de executare, creditorul îşi realizează drepturile statornicite în titlul executoriu obţinut, prin constrângerea patrimonială a debitorului său”. Într-o altă opinie, s-a arătat: „executarea silită – sau urmărirea silită – este o procedură prin mijlocirea căreia titularul unui drept (subiectiv) recunoscut printr-un titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor de stat competente, pe acel care îi încălcase dreptul să execute prestaţia specificată.

Astfel se poate afirma că executarea silită are natura unei activităţi jurisdicţionale. Numai că actele îndeplinite în cursul executării silite, prin specificul lor, se apropie de natura actelor administrative, împrejurare care a determinat şi exprimarea opiniei potrivit căreia executarea silită constituie o activitate administrativă, care intră astfel în domeniul funcţiei executive a statului.

Consideraţiile exprimate de doctrină, pe un plan mai general al fazelor procesului civil şi al etapelor prin care trece acţiunea civilă până la realizarea efectivă a dreptului, sunt incontestabil judicioase.

Pe de altă parte, executarea apare, în principiu, ca o fază ulterioară recunoaşterii judecătoreşti a dreptului afirmat prin acţiune. Intervenţia instanţei în cursul executării silite este uneori necesară. Este ceea ce se realizează în mod deosebit în sistemul execuţional reglementat prin dispoziţiile Codului de procedură civilă.

2. Obligația

Termenul de „obligaţie” provine din latina veche, unde cuvântul „obligatio” însemnă „a lega” pe cineva din pricina neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia. În dreptul roman, în accepţiunea sa iniţială, însemnă o legătură pur materială (vinculumcorporis) – fiind considerat un drept asupra unei persoane, asemănată dreptului de proprietate. Creditorul putea dispune de persoana debitorului insolvabil, după bunul plac.Urmare evoluţiei societăţii romane, noţiunea de obligaţie încetează la un moment dat de a mai fi înţeleasă doar ca o simplă legătură materială, devenind o legătură pur juridică(vinculum iuris), adică un raport juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului său să execute prestaţia ce i se datorează, iar în caz de neexecutare, să procedezela executarea silită asupra bunurilor debitorului.

Teoria romană a obligaţiilor a fost preluată, reformulată şi restructurată în secolele XVI-XVIII, de către autori francezi ai timpului, dintre care cei mai importanţi au fost Pothier şi Domat. Lucrările lor au fost principalele izvoare care i-au inspirat pe redactorii Codului civil francez de la 1804.Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de obligaţie,Codul civil român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811, cel elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al obligaţiilor din 1881 şi apoi din1911, nu au definit această instituţie juridică.

Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a renumitei definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligaţia astfel: „obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicujus solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura”, adică – „obligaţia este legătura juridică în temeiul căreiasuntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un lucru, după dreptul cetăţii noastre”.În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit doctrinei.

Astfel au fost formulate mai multe definiţii dintre care : „Obligaţia civilă este raportul juridic sabilit între două sau mai multe persoane în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – şi căruia îi revine îndatorira corespunzătoare - să dea, să facă sau să nu facă ceva” .

Structura raportului juridic de obligaţie implică trei elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.

3. Subiectele raportului juridic de obligaţie

Raportul juridic obligaţional , ca orice raport juridic, se stabileşte între persoane fizice sau juridice. El presupune, în mod necesar, două subiecte: subiectul activ şi subiectul pasiv.

Subiectul activ este denumit creditor , adică persoana care are încredere în cel care se obligă, iar subiectul pasiv poartă denumirea de debitor , deoarece datorează creditorului o prestaţie determinată.