Executarea Silită a Hotărârilor Arbitrale Străine

Secțiunea I -1.1 Noțiuni generale privind hotărârile arbitrale

Instituția arbitrajului își găsește consacrare juridică,în sistemul nostru de drept,în cuprinsul Cărții a IV-a din Codul de procedură civilă,așa cum a fost substanțial modificată în 1993.Intitulată "Despre arbitraj",Cartea a IV-a,în noua sa formă,are meritul de a actualiza regimul arbitrajului voluntar de drept privat,civil și comercial deopotrivă.

Noua sa formă a fost semnificativ influențată de prevederile Legii-model UNICITRAL , dând expresie interesului de uniformizare,în plan internațional,a normelor aplicabile domeniului.Setul de reguli definit în conținutul Cărții a IV-a creează cadrul legal adecvat pregătirii,derulării procesului arbitral,soluționării litigiului,pronunțării și atacării hotărârii arbitrale,oferind reglementarea de drept comun pentru arbitrajul ad-hoc intern.Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional recunoaşte importanţa arbitrajului ca mod de soluţionare a disputelor care apar în cadrul relaţiilor economice internaţionale şi a adoptat Regulile de arbitraj pe care Adunarea Generală le-a recomandat pentru soluţionarea acestor dispute,îndeosebi în cele apărute în raporturile contractuale.

Arbitrajul internaţional este o instituţie juridică pentru soluţionarea litigiilor ce se ivesc în cadrul relaţiilor comerciale internaţionale, către persoane investite cu această sarcină chiar de către părţile contractante aflate in litigiu. Conceptul de arbitraj comercial internaţional este susceptibil de mai multe accepţiuni,anume:

Într-o primă accepţiune, conceptul desemnează mijlocul corespunzător de a reglementa rapid și echitabil litigiile internaţionale care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi servicii şi din contractele de cooperare industrială. Într-o altă accepţiune, conceptul la care ne referim poate fi definit ca metodă de soluţionare a litigiilor născută din relaţiile comerciale internaţionale.Arbitrajul comercial internaţional se analizează şi ca un sistem jurisdicţional derogator de la dreptul comun (cel al instanţelor de stat). În cadrul său, în temeiul voinţei părţilor o instanţă specială este organizată şi abilitată să soluţioneze un anumit litigiu, care s-a născut sau care se va naşte în viitor. Voinţa părţilor are asemenea efecte întrucât legea (statul) recunoaşte celor implicaţi în comerţul internaţional abilitatea de a recurge la asemenea instanţe cu caracter privat.

Caracteristica esenţială a arbitrajului este prorogarea convenţională a competiţiei, prin sustragerea litigiilor de sub competenţa jurisdicţiilor de drept comun, spre a supune, spre soluţionare, unor persoane care nu au calitatea de judecător , dacă posibilitatea legală a părţilor contractante de a prevedea în însuşi contractul lor o clauză potrivit căreia, orice litigiu cu privire la acel contract să fie dat spre soluţionare unor persoane desemnate prin voinţa părţilor contractante şi nu instanţelor de drept comun.

Finalitatea organizării și desfășurării procesului arbitral poate fi redusă, esențializată, la obținerea unei hotărâri cu putere obligatorie pentru părți, care să tranșeze în mod definitiv litigiul dintre ele. Acest act - cu certă valoare jurisdicțională - este hotărârea arbitrală, manifestarea finală de voință a abitrilor, prin care aceștia își îndeplinesc misiunea cu care au fost însărcinați și se desesizează, totodată, de litigiul cu a cărui soluționare au fost îndatorați prin cererea de arbitrare.

În ceea ce priveşte noţiunea de „decizie de arbitraj străină”, unele legislaţii au considerat că este necesar să o definească. Spre exemplu, legea suedeză din 1999 privind arbitrajul, care reglementează, atât arbitrajul intern, cât şi cel internaţional , prevede că „ o decizie de arbitraj pronunţată în străinătate este considerată a fi o decizie străină” şi că „în legătură cu aplicarea acestei legi, o decizie de arbitraj se consideră pronunţată în statul în care este situat arbitrajul”. Legea Marii Britanii precizează şi faptul că „ o decizie este considerată ca fiind făcută la sediul arbitrajului, indiferent unde a fost semnată sau dată părţilor” .

Conform Codului de procedură civilă din 2010 prin hotărâre străină se înţelege actele de jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un stat membru al Uniunii Europene (art.1079), iar hotărârea arbitrală străină este orice sentinţă arbitrală de arbitraj intern sau internaţional pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate hotărâri naţionale în România (art.1109).

Spre deosebire de hotărârile judecătorești, sentințele arbitrale nu se pronunță doar "în numele legii"(art.261 C.proc.civ.). În lipsa unui text normativ expres în acest sens, soluția adoptată a fost aceea că hotărârile arbitrale trebuie să se pronunțe atât în numele convenției părților, cât și în numele legii, iar aceasta întrucât puterea arbitrilor de a soluționa un litigiu cu autoritate de lucru judecat izvorăște atât din legea care permite o astfel de justiție privată și delegată de stat, cât și din convenția părților care, în mod valabil, decid să opteze pentru o astfel de modalitate de soluționare a litigiilor dintre ele.

Literatura de specialitate a consemnat frecvent ideea potrivit căreia arbitrajul are o origine contractuală și o finalitate preponderent jurisdicțională. Nuanțând opinia, unii autori, admițând teoria naturii bivalente a arbitrajului,au calificat în schimb ca fiind

exclusiv jurisdicțională hotărârea arbitrală . Hotărârea arbitrală precum şi modalitatea specifică de desfiinţare a ei acţiunea în anulare, păstrează aceeaşi natură juridică bivalentă care imprimă elementele de personalizare şispecificitate ce o diferenţiază de dreptul comun. Și asupra lor se exercită influențele contractuale, ce-și lasă amprenta asupra întregii instituții arbitrale.

În ţara noastră, baza legală a arbitrajului o constituie Codul de procedură civilă din 1865. Urmând modelul francez, Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă este consacrată arbitrajului. Normele care reglementează arbitrajul voluntar reprezintă dreptul comun în materia arbitrajului comercial internaţional.